Până anul trecut, hai să zic acum doi ani, mă uitam cu plăcere la fotbalul din România. N-aveam echipe aşa rele, parcă puneam şi noi nişte probleme când ajungeam ca nişte căţeluşi hămesiţi la ”masa bogaţilor”. De când echipele de doi lei (vezi Urziceni sau Galaţi) au început să câştige campionate, însă, nu prea mai avem ce vedea. Iar faptul că Mitică Dragomir reuşeşte încă să încaseze sume uriaşe, de ordinul milioanelor de euro, pentru televizarea acestor mizerii, este o dovadă de management excepţional. Încă un comunist care ne învaţă cum se foloseşte capitalismul.

Sunt multe clişee în limbajul comentatorilor de fotbal (vezi masa bogaţilor de mai sus). Unul dintre preferatele acestora este ”nu mai există echipe mici”. Total fals. Ba dimpotrivă, aş zice: la noi nu mai există echipe mari. Interesul pentru Liga I în condiţiile în care e destul de evident că nici măcar o selecţionată a campionatului nostru n-ar putea bate o echipă mai de Doamne-ajută din Europa mi se pare o dovadă de neam prost. Este ca şi când populaţia Nigeriei ar fi extrem de interesată de desfăşurarea campionatului naţional de hochei. În timp ce cocalarii cască gura la meciuri de nivelul Diviziei C, ca Timişoara – Steaua sau de cel al Diviziei Onoare, ca Sportul – Craiova, una dintre cele mai bune echipe de handbal din lume se desfiinţează. Deloc întâmplător, e una de la noi.

Lumea sportivă preferă însă să deplângă dispariţia unor anomalii ale evoluţiei, ca Unirea Urziceni sau iminenta extincţie a triumfului non-valorii: Universitatea Craiova. Nimeni nu e afectat de faptul că echipa de handbal din Vâlcea, una comparabilă la nivel fotbalistic cu, să zicem, Manchester United, nu o să mai existe în curând. Singura şansă este să-i reprofilăm pe fotbaliştii din Liga I şi să-i facem handbalişti, în ideea că măcar la un sport trebuie să se priceapă şi ei.