Prietenul meu

Prietenul meu din copilărie era un băiat simplu. Când citea ceva, deschidea gura ca să înțeleagă mai bine ce citește și chiar murmura ușor cuvintele, pe măsură ce le parcurgea. Nu vă mai povestesc toate prostiile pe care le jucam împreună, mici fiind, că vă simt că n-aveți chef de labe nostalgice. Era un om bun, atât cu animalele cât și cu oamenii mari. Foarte ambițios, dar și sensibil. Plângea la fotbal cînd îl faulta cineva mai tare. Pe bune, cu lacrimi! De altfel, ne-am dus să ne înscriem la echipa de fotbal a orașului împreună, prin clasa a șaptea. Alerga cât zece. Și ca viteză, dar mai ales la rezistență. Ajungea mereu primul, înaintea plutonului, la ”traseul” de 5 kilometri. Pe noi ne certau antrenorii că suntem putori, iar lui îi învinețeau tibiile fundașii din ani mai mari, ca pedeapsă că se distanțase de ceilalți. Nici nu știu de ce nu prindea niciodată echipa, că nu era așa rău.

Recent, am aflat cu bucurie că s-a descurcat bine. Continuă să joace fotbal la o echipă de Divizia D, dar mai mult de plăcere. Altfel, lucrează în mediul universitar. La o facultate mică, ce-i drept, dintr-un oraș cam urâțel, dar are un rol foarte important în cadrul respectivei instituții. Practic, el decide cine intră și cine nu intră la facultate. E paznic.

Vizualizări: 113

Trimite pe WhatsApp

Alte articole din Editorial:

Citește și: