Când am ajuns acasă, la Motru, ningea. Nimic nu mă face să mă simt mai acasă decât ninsoarea. Am lăsat plasele și geamantanul din mână și, pe grădinile înzăpezite dintre blocuri, i-am văzut. Prietenii din copilărie făceau cazemate, unii cu mănuși, alții, mai săraci, cu mâinile goale, și se împingeau în zăpadă, rostogolindu-se până se transformau în bulgări mari și imperfecți, cu glugi și mâneci ieșind din ei. Apoi m-am uitat în dreapta și m-am văzut pe mine pe sania trasă de tata, cu nasul îndesat în fular și obrajii rumeni, ținându-mă strâns de tălpicii încovoiați înspre șezut a căror răceală pătrundea prin mănuși și-mi ajungea în creier. Nu știu care parte a corpului e responsabilă cu emoțiile și nostalgia, îi las pe doctori și pe poeți să se bată între ei, dar eu simt mai întâi acel junghi în creier înainte să mi se pună unul în stomac.

Am urcat treptele încet, șovăind în joacă înainte de fiecare pas și numărând-o pe fiecare, ca atunci când eram mic. Iar acasă… Acasă era tot ca atunci. Lângă geamul aburit era o cană de cacao caldă, înecăcioasă și gustoasă (gustoasă adică cu gustul ăla de rahat de atunci), miros de portocale și, la televizor… La televizor erau comuniștii. Și mai ales securiștii.

Securiștii, care, apropo, se acuză unii pe alții, în direct, în timp ce partidul unic își vede de treabă și votează ce vrea într-un Parlament pe care românii l-au abandonat în zăpadă. Tot la TV văd străzile acoperite de zăpadă, la fel ca pe vremuri, deși parcă e mai rău, că acum sunt mai multe mașini. Bine că avem Mercedesuri, să le parcăm fix în stațiile de autobuz. Mama voastră de capitaliști! Dau pe Prima TV unde se difuzează pentru a nșpea oară ”Liceenii”.

Am zâmbit providenței și i-am zis, în gând: ”Tu chiar te-ai gândit la toate, pișichero!”. Pentru că în gândul meu Dumnezeu e femeie iar providența nici nu mai zic.

Mulțumesc partidului că m-a făcut să mă simt ca înainte! Mulțumesc, Liviu Dragnea! Cinste PSD-ului! Trăiască România! Acum, dacă nu vă supărați, mă duc să mă spăl pe dinți înainte să se ia curentul.