V-am povestit deunăzi despre Realitatea şi de bătălia care se duce în interiorul postului între patronul Vântu şi managerul Ghiţă. La momentul respectiv, era o poveste bazată pe informaţii pe surse şi păreri proprii de om care urmăreşte postul respectiv. Acum trebuie să revin cu amănunte, de data asta din interior. A trebuit să mă duc în bârlogul ursului ca să recuperez nişte adeverinţe de pe vremea când lucram în trust. Şi mă bucur să vă informez că tensiunile reale sunt pe măsura celor preconizate de mine.

Numai să ajungi la noul sediu Realitatea TV (s-au mutat dintr-un loc în altul al acelui mastodont care este Casa Presei sau, mă rog, a Scânteii) este o misiune grea. Am îndeplinit-o cu succes abia după o oră de căutări şi circa douăzeci de persoane întrebate. Dar asta n-a fost nimic pe lângă peripeţiile de care am avut parte în interiorul sediului. Interior în care am ajuns cu greu, după ce am convins o armată de badigarzi (nu ştiu dacă erau ai lui Vântu, ai lui Ghiţă sau ai amândurora) să mă lase să intru. În drum spre ”recepţie” mi-am amintit amuzat de istoria recentă în care Realitatea era păzite de nişte băbuţe surde în uniforme albastre care croşetau.

Prima chestie care m-a frapat înăuntru era că doamna care trebuia să te îndrume de la poarta pompos numită recepţie nu avea nici o idee despre nimic. Eu căutam o anumită angajată de la Realitatea. Când i-am spus numele, doamna a ridicat din umeri, apoi s-a uitat la badigarzi. Aceştia au ridicat şi ei din umeri şi s-au uitat la doamnă. Le-am spus că probabil lucrează la contabilitate. M-au trimis la contabilitate, pe un hol întortocheat. De acolo am primit alte ridicări din umeri şi-am fost trimis la ”salarizare”, probabil că acolo e, mi s-a zis. La salarizare am trecut printr-o experienţă aproape incredibilă. Am bătut, am intrat, şi-am văzut două femei stând în acelaşi birou. Una dintre ele vorbea la telefon. I-am spus celeilalte numele pe care îl căutam. Aceasta, desigur, a ridicat din umeri şi a arătat către colega ei, aflată la doar doi metri, practic în acelaşi spaţiu personal: ”Nu ştiu, o fi doamna...”. Profitând de faptul că ”doamna” încă vorbea la telefon, am îndrăznit: ”Păi, nu ştiţi cum o cheamă pe doamna? Lucraţi în acelaşi birou, totuşi...”. Vine şi răspunsul halucinant: ”Nu, nu ştiu, pentru că eu sunt de la Asesoft (n.r. - firma lui Ghiţă), iar ea de la Realitatea.” Am ieşit bulversat, după ce doamna care vorbise la telefon m-a trimis de la biroul de ”salarizare” la cel ”salarii”.

Experienţa asterix-obelix-kafkiană a continuat timp de încă o oră, interval în care aproape am ajuns să mă cunosc cu badigarzii şi am fost la un pas să intru în direct, într-un studio TV, după ce am luat-o din greşeală pe culoarul din ”dreapta brusc” în loc s-o iau pe culoarul de ”uşor dreapta”. O vizită la Realitatea TV este o puternică experienţă de viaţă. Cei care spun că nu eşti bărbat adevărat dacă nu ai terminat armata se înşală. De fapt, nu eşti bărbat adevărat dacă n-ai fost niciodată la Realitatea să cauţi ceva.