Transmisiunile Realitatea TV din Haiti au fost dureroase. Şi din punct de vedere uman, şi jurnalistic. Materialul începea, invariabil, cu o prezentare din studio în care ni se spunea că Realitatea TV este singura televiziune din România care are un trimis special la locul marii catastrofe. S-a notat. Felicitări! Apoi, omul din faţa televizorului căsca ochii mai atent, curios să afle de ce a trimis Realitatea un reporter în Haiti. El, omul, se aştepta ca el, reporterul, să-i dezvăluie evenimente de la faţa locului pe care nu le ştia de la agenţiile internaţionale, citate oricum de toată presa autohtonă. Dar nu. Cristi Zărescu continua ce se începuse în studio. La orice intervenţie, ne povestea despre măreaţa iniţiativă jurnalistică a Realităţii şi, mai ales, despre cât de periculos este să te afli acum în Haiti, unde „poţi fi omorât chiar şi pentru o sticlă de apă”. Acesta era doar unul din multele pericole care te pasc (sau, mă rog, îl păşteau pe reporter) la tot pasul în Haiti. De fapt, nu chiar pe el, că el avea „pază”. Dar, teoretic, dacă n-ar fi fost păzit, ar fi putut s-o mierlească. Ceea ce e destul de departe de „periculos”, dar în fine. În timp ce Zărescu ne trăncănea despre infracţiunile din Haiti şi despre oamenii răi care te pândesc după colţuri să-ţi fure apa şi mâncarea, cameramanul focaliza pe chipurile unor copii localnici care îl priveau miraţi pe reporterul terifiaţi. În ochii înlăcrimaţi ai copiilor, mirarea se amesteca cu speranţă, la vederea, probabil, a camerelor de luat vederi. Norocul lui Zărescu că avea pază, că altfel pun pariu că-l mâncau sălbaticii. Chiar aşa, la kilogramele lui, cam cât credeţi că ar rezista Zărescu fără pază în Haiti- Trimiteţi răspunsurile voastre pe adresa redacţiei.

mantzy.wordpress.com