Stimate Maestre

               după orele amiezii, Târgu Jiu
Stimate Maestre,

Nici nu v-ați fi putut imagina situațiunea în care se află zilele acestea țara noastră, cu tot vizionarismul de care ați dat dovadă. Nu că aș tăgădui capacitatea dumneavoastră de previziune, dar maniera în care aceasta a involuat de-a lungul unui secol nu mă poate lăsa indiferent. Tarele s-au conservat, s-au înmulțit, s-au adăugat altora. Neputincioși, nu ne-a mai rămas decât să ne punem cenușă-n cap, să ne văicărim mioritic sau să râdem ca în fața unei comédii (depinde de unghiul din care abordăm problema). Cunoscându-vă caracterul incisiv, caustic, dar totodată optimist, m-am decis să vă înștiințez asupra anumitor aspecte, sperând la o clarificare în privința poziției pe care ar trebui s-o adoptăm în legătură cu acestea.

Cu mare satisfacție, vă aduc la cunoștință că atât în plan politic, cât și în planul societății banale, domnesc ordinea și înțelegerea deplină pe meleagurile noastre. Căci, așa cum probabil v-ați dat seama, epoca diferențelor ideologice a apus, făcând loc ideologiei unice – machiavelismul, goana după putere cu orice preț, dedublată de lipsa principiilor de orice fel, care însuflețește fiecare membru al fiecărui grup și grupuscul.

Tragedia constă însă în altceva: în faptul că nici discipoli ai lui Machiavelli nu sunt în stare să fie până la capăt personajele cu pricina. Cum ar putea, dacă lor le lipsesc cu desăvârșire nu doar inventivitatea, ci și țelul în sine, obiectivul – ori, pentru ca scopul să poată scuza mijloacele, trebuie să îndeplinească acea condiție esențială de a exista. Iar stabilirea unei ținte precise, pe termen lung, este din nou o sarcină prea dificilă pentru domniile lor, care nu fac altceva decât să vâneze simple plăceri de moment.

Altminteri, cel mai probabil nu vă este străin elementul care le determină pe aceste personaje să parvină. Aduc în discuție, evident, vanitatea, cea pe care ați avut îndrăzneala să o catalogați drept o infirmitate. Consider cu tărie că ar trebui să vă reevaluați poziția și să o înscrieți, totuși, în categoria virtuților care ne definesc ca popor, alături de lingușire și de hoție – însușiri în privința cărora nu mă pot abține să nu remarc că ați avut o judecată aliniată opiniei publice, prin urmare negreșit una corectă.

Și, credeți-mă, chiar nu vă doriți să fiți într-un dezacord cu opinia publică. Asta, desigur, dacă nu cumva aveți fetișul de a fi (din nou) ținta unei lapidări la fel de publice. Pentru că, se știe, voința, cugetul și comportarea majorității sunt adevăruri imuabile de la care nu ne este permis să ne abatem. Acestea fiind spuse, vă recomand serios să vă revizuiți și alte puncte de vedere, dacă vreți ca nivelul de simpatie de care vă bucurați să crească semnificativ față de cel cu care v-ați obișnuit deja cu mai bine de un secol în urmă.

Căci restul ca restul, dar de acuzația de modestie ieșită din comun, care ascunde o oarecare încăpățânare, nu vă pot absolvi. Ah, mi-am amintit o mărturisire care v-ar putea aduce un rechizitoriu necruțător în această privință. Cum ați putut să susțineți, într-o scrisoare către Delavrancea, că “nepotrivirea cu un loc de onoare mi s-a părut întotdeauna mai onorabilă când este în paguba persoanei decât când este în paguba locului”? Adică vă permiteți ca, invocând cine știe ce valori de mult date uitării – demnitate, respect pentru colectivitatea din care faci parte și pentru regulile, principiile acesteia – să vă opuneți individualismului feroce prin care se caracterizează omul zilelor noastre, să contestați prin exemplul personal hedonismul care vizează satisfacerea ego-ului cu orice preț?

Vă cunosc încrederea în “bunul simț național caracteristic” de care considerați că noi, românii, dispunem, și îmi pare rău că se impune să vă dezamăgesc din nou, însă până și acesta a fost compromis sistematic – asta ca să vă dau crezare atunci când afirmați că ar fi existat vreodată. Dar să nu îmbrăcăm haine de doliu. Oricum, un asemenea principiu nu-și mai găsea locul și menirea într-o vreme a liberschimbismului moral.

Carevasăzică, se face comerț cu valori și idealuri. Păcat însă că acesta nici măcar nu se mai poate numi comerț, întrucât valoarea celor enumerate este mult prea mică pentru a se putea măsura în bani, a căror mijlocire a devenit imposibilă. Căci, până la urmă, cine e dispus să plătească bani pentru așa ceva? Nu; se face troc, precum în comuna primitivă. Banii, în schimb, alimentează o altă meteahnă, rămasă printre noi încă din vremea turcocrației – aceea a elegantului bacșiș, obicei care merge aproape întotdeauna mână în mână cu virtutea sus-menționată a lingușelii. Drept urmare, se cuvine să recunoaștem, fără ocolișuri, că morala publică este literalmente mutilată.

Și măcar de s-ar opri aici lista victimelor mutilărilor. Dar știți cine se mai află într-o situație similară, schilodită și desfigurată chiar în public, în fața tuturor? Tocmai limba română. Cel mai dureros este că torționarii ei se plimbă liberi, liniștiți și chiar mulțumiți și mândri de fapta lor, căci nimeni nu se încumetă să-i taxeze în vreun fel. Cumva, cred că ar trebui să se înființeze un tribunal care să-i judece cât mai urgent ca pe criminalii de război. Căci mă tem că, în caz contrar, caznele la care a fost supusă îi vor lăsa cicatrici profunde, pe care timpul, în loc să le vindece, așa cum îi stă-n fire, le va adânci. Astfel, ne vom regăsi în scurt timp în situația în care ne va fi rușine să ne mai uităm înspre chipul mutilat al acesteia, știindu-ne complici prin tăcere și prin nepăsare.
Pregătindu-mă să-mi închei astfel scurta monografie a moravurilor societății românești, îmi reamintesc inevitabil îndemnul dumneavoastră: “fiți sănătoși și veseli”. Nu mă pot abține să nu vă cer o rețetă, sau măcar niște indicații, care să ne salveze de alunecarea înspre disperare și să ne ajute și pe noi să abordăm aceeași perspectivă ludică asupra problemelor care ne macină. Sau poate că a face haz de necaz este un talent înnăscut, caz în care trebuie să ne resemnăm? Aștept cu impaciență răspunsul dumneavoastră.


Cu nedisimulată considerațiune,

Mihnea Teodor Popescu

Autorul eseului: Mihnea Popescu, absolvent al Colegiului Național "Tudor Vladimirescu"- student la Univ. Babeș Bolyai, Facultatea de Drept- Cluj.

În anul 2018, a participat la Concursul organizat de revista "Dilema veche" cu un text epistolar adresat lui I.L. Caragiale. În urma primei etape de selecție, Mihnea Popescu s-a situat între cei 25 de tineri eseiști, la nivelul regiunii Oltenia.

Vocea timbrată, puternic ancorată în realitățile sociale, economice și sociale vremii, luciditatea și discernamântul îl situează pe autor între reprezentanții în stare de veghe ai generației sale.

Pentru că timpurile nu s-au schimbat, gândurile despre vrememelnicia noastră sunt și acum actuale. (prof. Elena Roată)

Vizualizări: 4,525

Trimite pe WhatsApp

Alte articole din Vocile schimbării:

Citește și: