Tradiţii în judeţul Gorj. Obiceiul ”extraordinar” de la Runcu

Se ştie că viaţa la sat era presărată de numeroase obiceiuri, care s-au risipit de-a lungul timpului.
Deşi, în prezent, puţini mai sunt oamenii care ţin cont de tradiţiile străbunilor, poveştile leagte de strigoi şi moroi au fost conservate. Pentru unii legende, pentru alţii, poveşti care au la bază întâmplari adevărate.


Nunta, botezul şi înmormântarea rămân evenimente emblematice pentru satul gorjean. Despre obiceiul identificării strigoilor şi felul în care erau înmormântaţi tinerii necăsătoriţi, conform unor întâmplări din comuna Runcu (Gorj), se arată într-un fragment extras din interviul cu Ernest Bernea, despre campania monografică a școlii gustiene la Runcu, în Gorj. Acesta pare că este un fenomen unic, iar fotografia este foarte sugestivă.

„(...)– Nu nunta, cum fusese la Drăguş.
– Nu, tocmai. Vezi că e o deosebire, de asta şi erau bine dispuşi, de aceea e aşa de frumoasă nunta la Drăguş. Aicea nu! Aici e trăirea aproape în sinistru, deşi avea şi un aspect de frumuseţe, de pitoresc. Pentru că funcţiona aşa zisul brad la înmormântare. Eu am apucat acolo – şi eram cu treaba asta – o înmormântare de fecior tânăr, care nu cunoscuse femeie, avea vreo şaişpe sau şapteşpe ani. Am publicat şi în volumul ăsta care l-a batjocorit la editură, am publicat o parte din bocetele de acolo, foarte interesante. Şi se făcea brad… Şi aici, numai alegerea bradului şi purtarea lui la mormânt necesita o serie întreagă de acte rituale. La alegerea bradului pleca toată ceata de feciori în pădure la nu ştiu ce distanţă, şi tăiau nu ştiu câţi brazi până îl găseau pe „ăl jignit”, adică ăla care arăta că mortul trebuia să moară. Era prevăzut. Pe urmă este adus în sat de către ceata de feciori în cântece numai, şi pus în poartă. Brad, brad întreg, brad mare. Tot la această înmormântare apar şi zorile, celebrele zori, care au fost cercetate de Brăiloiu destul e atent. Trei, cinci sau şapte femei, dar numai fără soţ – nu ştiu, nu mai ţiu minte de ce erau fără soţ – ieşeau… Pe la ei erau încă case de astea cum vezi şi la Muzeul Satului, care erau oarecum etanşate… Dedesubt avea partea de gospodărie şi de economie, şi deasupra avea casa propriu zisă şi cerdacul acela unde ei dormeau vara. Dormeau afară. Ei, acolo pe cerdacul acela, în momentul când mijea de ziuă, nu când ieşea soarele, n-avea voie, înainte de a ieşi soarele, când se arăta propriu zis roşeaţa pe cer, atunci se cântau aceste zori. Extraordinar de frumoase, o încântare să le auzi. Şi cântau bine femeile alea, erau specializate. Pe urmă, nu mai vorbesc, ar fi multe lucruri de spus. Aici începe partea de sinistru, ştii? Duce bradul, pe o parte şi pe alta sunt feciori şi fete, îmbrăcaţi cu marame şi cu portul cel mai curat acolo. Şi înaintea bradului era taraful de lăutari care cânta cântece mort, şi după brad erau bocitoarele, şi pe urmă venea mortul. La cimitir se întâmplau o serie de acte rituale şi acolo. Dar important este altceva. Satul fiind dominat de ideea asta a moroilor, care era prezent tot timpul. Dacă era boală, molimă – moroii, dacă era secetă – moroii, dacă era ploaie prea multă – moroii, dacă era o crimă – moroii, tot absolut, tot ce se întâmpla rău acolo era făcut de moroi. Şi atunci ei trebuia să afle, care din morţii recenţi s-au transformat în moroi sau în strigoi. Şi se ducea tot ceata de feciori cu un armăsar negru şi unul, şeful lor trecea peste mormintele proaspete şi acolo unde calul ăsta – deobicei un cal negru se cerea – calul nu voia să treacă mormântul, ăla era moroi.
– După aceea ce făceau cu mormântul respectiv? Cu mormântul nu făceau nimica?


– Cum să nu? Îl dezgropau. Sigur că da. Şi-l găseau deobicei – aşa era înţelegerea acolo a fenomenului – pe ăştia care ziceau că-s moroi, nu-i mai găsea cu faţa în sus, îi găsea cu faţa în jos. Erau nişte lucruri îngrozitor de sinistre ce făceau acolo. Îl luau de acolo şi-l duceau într-un punct foarte departe, în nişte stânci, unde-l ungeau cu gaz pe mortul ăsta transformat în moroi, şi-i dădea foc. Între timp, acasă, înainte de a pleca, la toţi morţii li se făceau nişte acte rituale interesante. Că de aia îţi spun, Nereju – Nereju, poate ai văzut fotografia aia cu moaştele de la Nereju?
– Da, sigur.
– Aia-i formidabilă, şi aia, cu spiritele rele… Numai aici am mai găsit în toată ţara… Cred că Gorjul, toată depresiunea Tismanei era foarte bogată în treburi din astea. A, da… Ce făceau? Înainte de a-l băga în copârşeu, cum zic ei la cosciug…
– Ştiţi că ungureşte la cosciug se spune „koporsó”…
– Da? Copârşeu… are legătură… Că nu-i zic cosciug. Şi, în primul rând îl înconjoară cu cânepă împletită. Pe pământ, pe iarbă îl aşează pe mort şi-l înconjoară cu cânepă împletită. Şi această cânepă împletită este unsă cu ceva, nu ştiu cu ce, şi i se dă foc. După aia îi face alt ritual. Îi bagă o sulă în inimă. Asta preventiv, ca să nu devină moroi.
– Asta la Runcu?
– La Runcu, da. Sunt nişte lucruri extraordinare. Şi ceea ce a fost drăguţ, am luat contact cu nişte arheologi, şi mi-au spus că aceste datini par să fie din neolitic. Extraordinar de vechi toate datinile astea pe care le-am găsit cu privire la înmormântare din Gorj”.

Foto - O înmormânatare în Runcu, 1930, a șasea campanie monografică, arhiva Muzeul National al Satului "Dimitrie Gusti"

Vizualizări: 2,951

Trimite pe WhatsApp

Alte articole din Călătorii:

Citește și: