Într-un sat de lângă Târgu Jiu, nici nu știu cum îi zice, căldura creează iluzii optice la suprafața cimentelor care au învins în lupta lor cu iarba. Terenul de fotbal de lângă intersecția cu drumul principal pare singurul loc unde vegetația și-a câștigat meciul. Dar nici aceea nu e iarbă. Nu se știe exact ce e, dar mai mult ca sigur nu este o vegetație propice practicatului de fotbal sau de orice alt sport. Doar niște buruieni înalte de juma de metru care se pot jura că nimeni nu a mai folosi de ani de zile acel teren altfel frumos și bine făcut.

Știți ce dă semne evidente de folosire intensă? Barul de lângă terenul de fotbal. Deși e o zi a săptămânii, pe la prânz, nici vreun eventual job, nici căldura sufocantă, nu i-a împiedicat pe oamenii satului să umple crâșma și-n această zi și să plătească, Dumnezeu și Pesedeu știu cu ce, berile și țigările alea.

În timp ce adulții stau la bar, doi copii zdrențăroși la vreo 6-7 ani stau și ei pe o bordură, fix între bar și terenul de fotbal, uitându-se lung înspre terasa de unde sigur așteaptă să apară un tată, o mamă sau măcar un unchi care să le dea ceva să mănânce sau măcar să le adreseze o vorbă bună. Cât am stat eu acolo, aproape o oră, nu a apărut nimeni, însă. Le duc câte o apă și un sandviș și îi întreb dacă mai au nevoie de ceva. Dau din cap că nu, dar se uită la mine peste măsură de mirați, exact cum se uită cineva care nu este întrebat asta aproape niciodată. „Mai ai nevoie de ceva?”. Nici nu știu...

În același perimetru mic, undeva lângă drum, lângă bar și lângă teren, un stâlp de curent susține, la propriu, viața. Un cuplu de berze își hrănește conștiincios puiul deja mărișor, în cuibul construit pe stâlp. Puiul de barză pare mulțumit și gata să-și folosească aripile pentru primele ture din viața lui. În timp ce puiul înghite și ultima bucățică de șerpișor care îi fusese adusă, părinții lui se apleacă înspre el și par să-l întrebe, total necaracteristic părinților de prin partea locului: „mai ai nevoie de ceva?”.