Mi se pare corect: America a fost zguduită de scandalul Watergate, noi, băieţi cu apetenţă către tării, ne minţim c-am descoperit ceva în Whiskeyleaks-urile despre Băsescu şi Geoană. Dacă chiar era ceva important acolo, eu n-am remarcat. S-or fi pierdut chestiile serioase în noianul de bârfe minore şi clişee pe care oricum le cam ştia toată lumea.

Deci Băsescu cam bea, Udrea îşi foloseşte nurii, Geoană e prostănac, Herebenciu e clevetitor, Năstase e cam hoţ, Vântu ţine cu ruşii, Patriciu vrea bani, Voiculescu e securist, de Ponta nu-i pasă nimănui. Ceva nou până acum? N-avem. Doar că ni s-a confirmat ceea ce ştiam deja şi-acum ne simțim deştepţi. Pe sistemul ”ţi-am spus eu”, ne mândrim nevoie mare cu flerul perfect.

Adevărata morală a steno-telegramelor astea venite de la ambasada Americii de la Bucureşti mi se pare alta: turnătoria atât de înfierată de către societatea românească post-revoluţionară nu e chiar atât de rea, dacă o face şi ditamai ambasadorul SUA. Ce învaţă copiii din asta, deci, nu e că acţiunea de a turna e nocivă în sine. Ci că important e la cine torni. Dacă torni la comunişti e de rău, ăia sigur vor folosi informaţiile ca să distrugă pe cineva. Dacă torni la capitalişti, însă, e de bine. Pentru că ei ne vor binele şi e recomandat să le spunem tot ca să ne poată ajuta în cunoştinţă de cauză. Diferenţa dintre Chirieac şi Voiculescu este că primul a şoptit la securitatea de la Washington, iar al doilea la cea de la Moscova.

Şi morala supremă: într-o lume în care toată lumea are ceva de şoptit, Wikileaks-urile sunt o apariţie salutară. Cel puţin atât timp cât dezvăluie lucruri grave şi cu adevărat relevante.