Fiecare moarte a unei celebrităţi îmi creează o stare de disconfort total în zilele care urmează nefericitului eveniment. Şi nu din cauza tragediei în sine, ci din pricina presei care se întrece în osanale pe site-uri, suplimente şi ediţii print. Vorba ‘ceea, sunt două feluri de oameni: cei care ştiu cât de genial a fost Gheorghe Dinică şi cei care nu ştiu. Ăia care ştiu nu mai simt nevoia să li se repete asta după ce omul a murit, ba chiar găsesc indecent şi stânjenitor să se întâmple asta. Iar pentru ăia care nu ştiau cine-i băiatul, potopul de informaţii care succede moartea este irelevant. Sau relevant cel mult în măsura în care oamenii respectivi au o pasiune morbidă să citească CV-uri de oameni morţi. Nu mai vorbesc de ipocrizia evidentă a unor televiziuni ca Realitatea sau Antena, pe care zilnic se porcăie nişte îmbuibaţi şi în grilele cărora acum a năvălit cultura născută din moartea unui mare actor. Pentru câteva zile, în presa românească nu mai are loc politica. Sunt binevenite, în schimb, necroloagele şi unul-două epitafuri. Unii se gândesc, poate, că asta ar trebui să ne bucure. Dar, de fapt, ne lasă reci. Consecvenţa, chiar şi aceea în prostie, este un semn de decenţă. Dar când eşti zi de zi idiot şi o tragedie te face ca, pentru o zi, să vrei să te dai intelectual rasat, miroase a hoit. A hoitul unei mass media care parcă promitea mai mult, când era tânără. Dumnezeu s-o ierte.

www.mantzy.wordpress.com