Declaraţiile ambasadorului american Mark Gitenstein legate de soarta energiei româneşti au fost destul de clare în ceea ce priveşte viitorul. Ambasadorul a declarat că sectorul energetic este un fel de puşculiţă de partid de unde se storc sume uriaşe pentru bunul mers al partidelor dar, atenţie n-a nominalizat un anume partid ceea ce înseamnă că practica e unitară indiferent cine este la putere. De acest lucru ştiam şi noi pentru că rarele scandaluri care au răsuflat în presă au arătat o situaţie cangrenată a acestui sector pentru care se dau bătălii sângeroase nu numai între partide, dar chiar în interiorul aceluiaşi partid. Pentru că este singurul sector în care statul a rămas majoritar este şi singurul sector unde s-a ajuns ca un loc de conducere ori să fie cumpărat cu sume uriaşe  ori cu mai puţin, dar cu clauze năucitoare despre cât şi când trebuie să contribuie acest sector la bunăstarea diverselor firme sau cluburi sportive conduse de personaje emblematice ale acestei perioade. Pentru că cele mai bune afaceri sunt cele făcute cu statul sistemul energetic a ajuns atât de căpuşat de tot felul de firme conduse de oameni de culoare politică încât te miri că mai funcţionează. Situaţia n-a scăpat de ochii vigilenţi ai americanilor care s-au folosit de cablograme să ne spună verde în faţă că singura soluţie a României pentru a face rost de bani este vânzarea acestui sector, deci privatizarea. Furtunile recente declanşate de tot felul de decidenţi din acest sector care s-au învârtit în jurul celebrului concept „Electra” s-a dovedit acum praf în ochii poporului sau o ultimă încercare a câtorva idealişti de a păstra un sector strategic de care depinde inclusiv independenţa României. Din păcate nu facem ce vrem noi, ci ce trebuie, ce ne spun cei puternici că e bine pentru noi. În urmă cu doar câţiva ani s-a mai încercat o dată privatizarea acestui sector şi mă refer la termocentralele pe cărbune despre care toată lumea spune că nu sunt rentabile şi că dacă nu se vor conforma cu normativele europene  în domeniul mediului vor fi închise. S-a încercat restructurarea acestora prin diminuarea cheltuielilor şi prin plecarea câtorva sute de oameni acasă. Nici una din metode nu este de fapt o restrângere a cheltuielilor pentru simplul motiv că marile cheltuieli au rămas în picioare, iar canalele de scurgere a banilor nu s-au astupat. Conducerile acestor societăţi, numite politic aşa după cum ştie şi ambasadorul american, se străduiesc să aplice directivele care nu vin totdeauna de la partid, ci de la oamenii care stau de ani buni cu ochii pe aceste obiective numai bune de vândut după ce vor fi curăţate de surplusul de personal. Deşi marea problemă a acestor societăţi comerciale ale statului nu constă în numărul mare de personal ci în cu totul alte chestiuni, care din păcate nu vor fi rezolvate decât în momentul în care cineva va dori să oprească hemoragia de bani către cine nici nu te aştepţi. O societate cu un circuit financiar sănătos nu stă într-o sută de salarii pe care trebuie să le plătească angajaţilor consideraţi a fi în plus! Poate că într-adevăr o primă speranţă de însănătoşire va fi atunci când managementul acestor societăţi se va privatiza şi decizia nu va mai fi la un partid sau altul ci chiar la managerul desemnat să conducă după alte principii decât cele româneşti!