Bucureştiul după criză

Am mers azi prin Casa Presei. Două ore între trei birouri. Fără să facem nimic altceva. Dacă cineva şi-ar propune să parcurgă toate cotloanele uriaşei clădiri, i-ar lua sigur cel puţin două zile de mers fără oprire.  Înainte, Casa Presei forfotea de oameni. Înainte de criză, adică. Acum, peisajul e trist, aproape post-apocaliptic. Holurile înguste te poartă printre nişte birouri cu pereţii transparenţi, ca nişte acvarii. Sunt slab populate, unele părăsite de-a dreptul. Alte încăperi mai strâmte sunt acum folosite pe post de depozite de obiecte predate. Telefoane, calculatoare, chei de maşini şi multe, mii de hârtii. Puţinii oameni rămaşi îţi zâmbesc forţat, cu zâmbetul acela al condamnatului la moarte care mai găseşte în el puterea să fie generos şi amabil pe ultima sută. „De unde sunteţi, de la Noul Caţavencu-”, ne întreabă câţiva. Da, am venit să ne luăm cărţile de muncă şi să ne predăm telefoanele. Ni se zâmbeşte din nou, ca unor evadaţi care s-au întors să-şi ia la revedere de la foştii colegi de celule. „Aţi făcut o mişcare bună! Vă urăm mult succes!”, ne spun toţi. Dar o fac cu expresia celor care ştiu că acolo, înăuntru, e mai puţin rău decât afară. Înăuntru e greu, dar măcar nu se moare încă de foame. Coborâm din mamutul lui Ceauşescu cu un sentiment de apăsare. Ne simţim ca nişte refugiaţi care se hotărăsc să se avânte pe mare cu pluta, decât să mai îndure greutăţile de pe insula pustie. Nu ştim dacă e cel mai inteligent lucru, dar deocamdată e mai bine pe mare decât pe nisip.  Şi e bine şi pe asfalt, prin centrul Bucureştiului. Ca şi Casa Presei, străzile s-au golit de oameni. Într-un sfert de oră ajungi oriunde. Şi cînd te gîndeşti că, demult, credeai că asta o să te facă fericit.

mantzy.wordpress.com

Vizualizări: 99

Trimite pe WhatsApp

Alte articole din Editorial:

Citește și: