E adevărat că e și din cauza experienței recente cu grădinița, dar sinceră să fiu mă tot gândesc la asta de o vreme.

Cu ceva entuziasm și inconștiență ne apucăm să facem un plod. Trecem de nouă luni mai mult sau mai puțin ușoare, timp în care avem în cap imagini romanțate din filmele americane cu norișori roz și bebeluși dormind adânc.

Apoi naștem și ne lovește în moalele capului crunta realitate că tot ce știai o dată că e nord e acum sud. Toată existența ți se schimbă și e cumplit. Abia când apuci să te dezmeticeşti (și să începi să îți dai seama că ai fost un bou și că e infinit mai mișto acum) trebuie să te întorci la birou. Că na, ratele nu se plătesc singure.

Și copilul?

Păi copilul rămâne cu bunicii, cu o bonă sau la grădiniță. Cam astea sunt opțiunile. Fiecare cu avantaje și dezavantaje. Putem discuta la infinit.

Cert e că nu noi. Sau în cele mai multe cazuri nu noi.

În timp ce copilul nostru se joacă, râde, descoperă lumea,crește, devine om,  noi suntem la birou, facem niște chestii mai mult sau mai puțin stresante ca să câștigăm bani. Bani pe care de multe ori chiar nu mai avem timp să îi cheltuim. Că suntem prea ocupați să facem. E o goană cumplită după bani pe care la un moment dat ajungem să-i cheltuim poate chiar pe sănătatea distrusă de orele suplimentare la muncă. Nu încetează să mă uimească nici cum părinții aleg în mod conștient și repetat să își lase copiii la grădiniță, opționale ş.a.m.d. în loc să aleagă pur și simplu să stea acasă cu ei. Să se bucure de ei.

Ajungem seara acasă, rupți de oboseală și cu nervii praștie după 30j de situații urgente, 40j de zbierete de la șef, 50j de bombe dezamorsate cu 2 secunde înainte de boom și 60j de lupte cu morile de vânt și mai avem doar 2 ore sau 3 sau 4, într-un caz fericit, de stat cu cea mai importantă persoană din viața noastră.

Deși știu că așa stau lucrurile, că asta e normalitatea și că orice încercare de a face altfel are potențialul să devină o extremă nesănătoasă, ceva nu încetează să mă chițăie și să îmi spună că e greșit că alții îmi cresc copilul pe care eu, noi, am decis să-l aducem pe lume.

E ca și cum mi-aș lua mașina visurilor mele și aș lăsa-o să o conducă vecinul de la parter.

Nu pe bune, undeva, acolo în stomacul vostru, nu vi se pare ușor ciudat că stau mai mult cu niște străini decât cu noi?

sleepy00.wordpress.com