Croitoraşii cei viteji

Prima dată a fost Johannis. Un primar de legendă, votat de 9 din 10 oameni din oraşul său. Până să fie propus de opoziţie pentru funcţia de prim-ministru, era un neamţ fericit, care ţinea mult la soţia sa şi îi aducea, probabil, flori când venea de la serviciu. A acceptat să candideze la funcţia de şef al guvernului, deşi ştia că preşedintele nu va fi niciodată de acord cu opoziţia în această privinţă. Ba chiar a început să dea interviuri şi să facă scurte escapade în Bucureşti. De ce oare?

A doua oară a fost Croitoru. Un bărbat care arată mult mai tânăr decât e. Un profesionist desăvârşit care a stat în umbra românului care se bucură, poate, de cea mai mare încredere din partea românilor educaţi, la această oră – Mugur Isărescu. Pentru că ştie meserie, Croitoru s-a făcut remarcat în ţară şi chiar la FMI. Pentru că arată bine, a făcut ce face orice român competent care arată şi bine: s-a cuplat cu fiica şefului. Dar asta e o altă problemă. Acum, deşi e conştient că opoziţia majoritară nu va da niciodată gir alegerii preşedintelui, a acceptat şi el să facă poze pe la Palate. De ce oare?

Ce anume îi poate convinge pe nişte oameni demni să se mânjească pe costume cu mocirlă? Nevoia de celebritate? Este o explicaţie. Nevoia de putere? Mai degrabă. În fond, în ultimii 50 de ani, ne-am obişnuit ca puterea, în România, să fie un drog care dă o asemenea dependenţă încât nu prea îţi vine s-o mai laşi din mână.

www.mantzy.wordpress.com

Vizualizări: 91

Trimite pe WhatsApp

Alte articole din Editorial:

Citește și: