Dintre sarmale, piftii și diverse alte forme de agregare ale porcului, acest ultim text de pe 2013 ar fi trebuit să fie o retrospectivă, mă gândesc. Sau, dimpotrivă, unul cu ”rezoluții” pentru anul viitor. Dar ar fi prea simplu și prea arogant din partea mea. Dacă tot trăim, mai bogați sau mai săraci, într-un mic huzur alimentar, în casele noastre cel mai probabil încălzite, măcar să ne gândim mai departe de atât. Și dacă despre copiii, bătrânii și animalele străzii am tot vorbit și aici și s-a tot vorbit și în restul presei, în această perioadă, mă gândeam să mergem mai departe de atât. Să mergem în Africa.

De două săptămâni, intru pe Facebook cu emoția pe care o simt când urmăresc un serial. Și chiar mă uit la un serial. Unul despre un război sângeros, despre eroi și criminali, despre nebunie și curaj. Doar că serialul meu nu e ficțiune. Serialul chiar se întâmplă, desfășurându-și episoadele lui uriașe și zilnice care durează, fiecare, fix 24 de ore. În Republica Centraficană e război dintotdeauna. Intermitențele păcii din acea țară sunt rare și scurte. Dar intensitatea războiului este, din septembrie 2013, mai mare decât ne putem imagina. În noiembrie 2013, ONU a avertizat că în Republica Centraficană are loc un genocid. De atunci, în zonă mor zilnic sute de oameni. Dar cine cu cine se bate? Asta e mai greu de înțeles. Așa că am întrebat-o pe Andreea.

Andreea e corespondent Reuters și fără ea n-aș vedea serialul. Îmi scrie zilnic măcar câte o frază – două, de pe telefon, în timp ce stă înghesuită între militari, într-o mașină complet neprotejată și fără urme de blindaj, mergând spre câmpul de luptă. Când am întrebat-o care-s părțile și pentru ce se bat ele, mi-a zis așa: ”creștinii omoară musulmani, musulmanii omoară creștini, rebelii creștini omoară musulmani, rebelii musulmani omoară creștini dar se mai omoară și între ei, rebelii creștini omoară purtători de pace chadieni, chadienii omoară protestatari, protestatarii omoară civili musulmani care vor sa plece, burundezii cu chadienii se omoară între ei, mai moare și câte un purtător de pace congolez, iar musulmanii îi urăsc pe soldații francezi și deci și pe noi, jurnaliștii albi care stăm pe lângă ei, deci vor să ne omoare.”

Acum poate vreți să mutăm atenția dinspre tragedia care are loc în Republica Centraficană spre povestea personală a Andreei. Măcar pentru că e greu să te trezești în fiecare dimineață cu siguranța că cineva te vrea mort. Andreea e în Africa de ani buni. A fost peste tot pe unde a fost nevoie pentru ca lumea să știe: în Nigeria, în Sudan, în Madagascar și în altele. Fără aceste demersuri jurnalistice fără precedent, nimeni nu ar ști. Nu, nici măcar Wikipedia. Și, dacă nimeni nu ar ști, crimele ar crește însutit, pentru că criminalii ar prinde curajul dat de sentimentul de neexpunere. Ieri seară, Andreea îmi scria că stă pe jos, sub fereastră, sub un tir greu nu doar de mitraliere, ci și de lansatoare de rachete. Stătea pe jos și vomita de stres și de oboseală. Dacă Andreea și toți ceilalți ziariști s-ar decide să plece de acolo, atunci ar începe adevărata tragedie. Din fericire, ziariștii nu pleacă. Și, tot din fericire, acei ziariști sunt cei care, dincolo de Capatoși și Măruți, poartă stindardul unei meserii cu adevărat nobile și salvatoare de vieți.