Depresia pacienților Covid

Moarte înfiorătoare a unui polițist de frontieră din Vaslui, care și-a tăiat gâtul cu flexul. Avea doar 43 de ani. A avut Covid și la un moment dat era internat într-un salon alături de alte două persoane. Cei doi colegi de salon au murit în aceeași seară și nimeni nu a venit până dimineață. Bietul Costel, că așa îl chema pe polițistul de frontieră, a rămas încuiat în salon, cu cadavrele a doi oameni pe care abia îi cunoștea, până dimineață. Într-un salon încuiat, fără posibilitate de a alerta pe cineva.

Costel părea că a avut zile și s-a vindecat de Covid. A rămas însă cu o depresie profundă, care l-a adus în starea de a se sinucide, și nu oricum, ci într-un mod extrem de violent. Asta deși Costel a avut familia alături de el și chiar începuse să meargă la psiholog.

Sunt mulți pacienți Covid care au rămas cu traume. Unii din cauza bolii, alții din cauza modului în care au fost tratați. Am citit o știre cum că în Marea Britanie, atunci când un pacient este intubat, lângă el sunt permanent un medic și un asistent, pentru a monitoriza modul în care respiră. La noi sunt două asistente la 12 oameni și un medic. Iar atunci când pacienții sunt împărțiți în cinci-șase saloane, chiar nu pot fi supravegheați permanent. Nu întâmplător, în România mortalitatea este de 95% în rândul pacienților intubați.

Sigur, să nu treacă nimeni o noapte întreagă printr-un salon cu pacienți Covid nu este acceptabil. Cineva se face vinovat de moartea polițistului de la Vaslui, dar din păcate cazul va fi soluționat ca sinucidere. Cine l-a ținut pe acel om închis în salon, cu doi morți, o noapte întreagă, nu va răspunde penal. Din păcate. La fel a fost și în cazul bieților oameni care au ars la Piatra Neamț, nici saloanele lor nu erau supravegheate.

Cred că este cumplit să fii într-un salon, cu mască de oxigen, să simți că te sufoci, să vezi cum colegul de salon agonizează și să nu intre nimeni la tine ore în șir. Prin asta trec foarte mulți oameni care ajung la Terapie Intensivă. Poate nu în spitalele mari, universitare, dar la noi...

Sunt oameni care mor cu zile pentru că intră în depresie, refuză să mai lupte, chiar dacă au familii acasă. Pacienții Covid trec printr-o situație aparte pentru că nu pot fi vizitați de familie în timpul spitalizării, nu pot să vadă un preot cei care au această nevoie, mulți nu beneficiază de consiliere psihologică pentru că nu își dau seama că au o problemă, iar cei care îi tratează de Covid nu pun preț pe asta.

Lipsa de afecțiune, de empatie, poate face asupra unor pacienți ravagii mai mari decât coronavirusul. Sper să treacă mai repede această pandemie, pentru că spitalele noastre nu vor fi niciodată pregătite să trateze pacienții la nivelul la care ar trebui. Și nu este doar o problemă de bani, pe care să zicem că o nouă guvernare o poate rezolva. Nu, boala sistemului medical din România este una profundă, iar pandemia nu face decât să ne-o aducă zilnic în atenție și să ne arate cât de neputincioși suntem în fața unui stat putred. Și nu doar statul are o problemă, ci și noi, oamenii.

Vizualizări: 4,238

Trimite pe WhatsApp

Alte articole din Editorial:

Citește și: