Ziarul Pandurul angajează redactori și reporteri. Căutăm oameni curioși să pună întrebări autorităților și personajelor interesante din societate, să scrie povești simple, dar de impact, oameni dornici să învețe o meserie în care fiecare zi e altfel. Cunoașterea Limbii Române este condiție esențială. 

Nu solicităm experiență anterioară în presă, ci doar dorința de a învăța și de a descoperi locul în care trăim. 

Dacă ești interesat să lucrezi alături de noi trimite un CV la redactia@pandurul.ro.

(închide)

Despre sâni şi penisuri, cu fraţii noştri în puritanism, americani

Dacă, până în perioada interbelică, România vedea Franța drept model cultural de urmat (de unde și alintul de ”micul Paris” al Bucureștiului), după revoluție ne-am schimbat năzuințele și am devenit filoamericani. FOARTE filomaericani. La deschiderea primului McDonald’s, cel de la Piața Unirii, bucureștenii s-au călcat în picioare, semn că Micul Paris devenea, încet, dar sigur, un Mic Bronx (nicidecum un mic New York, pentru că new yorkezii sunt în general oameni sportivi și cu alimentație sănătoasă, problema e că noi împrumutăm obiceiuri din zona rurală sau periferică a Americii). În lungmetrajul de debut al lui Cristian Mungiu, ”Occident” (2002), există o replică genială apropo de modul cum era privit McDonald’s-ul în anii ’90-2000. Când fata care își tot dădea anunțuri în rubrica de ”matrimoniale” este scoasă de un străin în oraș, maică-sa o interoghează, la întoarcerea acasă: ”Și zi, mamă, unde te-a dus?”. Fata, făcând eforturi să pară indiferentă, nicidecum încântată: ”Ei, la McDonald’s…”. La care maică-sa își pune mâna la gură, impresionată, și reușește să îngaime: ”Îți dai seama, mamă, cum ar fi să mănânci ÎN FIECARE ZI la McDonald’s?!”.

McDonald’s-ul este privit și acum, de tineri mai ales (ceea ce îngrijorător), ca un restaurant cel puțin respectabil, ba chiar ca o fiță. În ceea ce privește cultura de masă a românului, filmele americane sunt aproape omniprezente, cele europene sau chiar românești fiind privite cu suspiciune și strâmbături din nas și făcând săli goale la mall-uri, în rarele ocazii când reușesc să intre în circuitul cinematografelor din România.

Pasiunea pentru americani vine și cu numeroasele slăbiciuni ale acestei culturi, împrumutate și de noi până la punctul la care au devenit, deja, ale noastre. Poate vi se va părea straniu, dar americanii sunt un popor extrem de conservator. Și sunt conservatori numai în direcțiile greșite. De pildă, au o problemă serioasă cu nuditatea, pe care o percep (din cauza minților lor ușor deviante și obișnuite cu cenzura) ca sexualitate. Nu au nici o problemă cu violența, în schimb. Ia gândiți-vă, de câte ori ați văzut o armă, un viol, o bătaie sau un limbaj foarte agresiv (”Fuck” în sus, ”Fuck” în jos) în filmele americane și de câte ori ați văzut un sân, un penis sau un vagin?

Există nenumărate studii că acceptarea propriei nudități și înțelegerea faptului că nuditatea în sine e ceva firesc și deloc legat intrinsec de sexualitate ne face mult mai sănătoși, în primul rând psihic, dar chiar și fizic (de pildă mersul desculț creează niște legături în creier care reduc aproape de 0 riscul de Alzheimer). Să-i mai lăsăm pe nebunii de americani, așadar. Și să ne uităm, de exemplu, la senzaționalul film ”Blue is the Warmest Color”, al tunisianului Abdel Kechiche. Film interzis de Academia Americană pentru Oscaruri din cauza ”nudității excesive” și a unei scene de dragoste între două femei. Între timp, aproape săptămânal, în America, cineva pune mâna pe pușcă și omoară niște oameni. Despre jafuri, violuri sau alte infracțiuni ce implică violența, nici nu mai vorbesc. Dar e bine că fac toate astea îmbrăcați și că, în general, nu merg dezbrăcați pe stradă, Doamne ferește!

Vizualizări: 176

Trimite pe WhatsApp

Alte articole din Editorial:

Citește și: