Figura lui s-a confundat cu revoluția de la televizor. Cu niște ochi mari și alarmați, de drogat cu multe substanțe, transfigurat și parcă nevenindu-i să creadă ce se întâmplă, Mircea Dinescu își începea discursul de parcă începea o piesă de teatru: ”Fraților, am învins!”.

Că totul era o făcătură îți puteai da seama și din reacțiile comuniștilor spălați de pe lângă el. Acum, pe casetă se pot vedea și momentele de dinaintea intrării propriu-zise în direct din acea zi. ”Mircea, tu fă-te că lucrezi!” a fost o indicație prețioasă pentru Dinescu, expresia intrând rapid și în catalogul locurilor comune. Pe principiul angajatului care plimbă niște foi sau scule prin întreprindere, ”poetul” Dinescu trebuia să simuleze scrisul și sforțarea intelectuală intensă, ca și când el ar fi avut vreun rol în desfășurarea de atunci a lucrurilor. Nu a avut. Ca și când el ar fi făcut ceva. Nu a făcut. Au avut și au făcut tot ei. Pentru că nu a fost revoluție. A fost transfer nedemocratic de putere de la un lider comunist depășit la unul 2.0, mai cool și mai vorbitor de engleză (chit că tot cu accent rusesc).

Folosit drept papagal la Revoluție, Mircea Dinescu s-a descurcat și în neocomunism, nu vă faceți griji. Anul trecut, un ziarist de la Deutsche Welle care ne-a vizitat la redacție pentru a ne întreba ce-i cu criza politică din vară, ne-a povestit că ultima oară a fost în România în '90, când Mircea Dinescu cerea oricărui jurnalist străin care voia să-i ia interviu sume în mărci sau dolari cu două sau chiar trei zerouri. Omul a tot cerut, de atunci. Talentatul poet a devenit un editorialist mediocru, dar o lipitoare de primă mână. S-a aciuat pe lângă toți mogulii, a lins pe aproape toate flegmele, propriile sale flegme, flegmele date demult, în niște zile de decembrie '89 când, în confuzia și elanul tinereții, omul voia să pară disident și idealist. Scuipa frumos pe atunci. I-a trecut. Acum linge urât. A fost simbolul dreptei, al țărăniștilor și al CDR-ului, în anii '90. I se potrivea pe undeva, partizanatul de dreapta nu era împotriva propriei ființe. Dar apoi i-a trecut și a devenit bun prieten cu sponsorul stângii, Sorin Ovidiu Vântu. Acum, e antibăsist convins. Deci, cumva, cercul istoriei personale a lui Mircea Dinescu se închide într-un moment în care, ca și în zilele de nebunie în care ocupase televiziunea, poetul e de partea lui Iliescu.