A doua oară în două luni, Geoană părea mare favorit. Avea filialele, avea oamenii puşi de el în Parlament şi-l avea pe Năstase hăituit. De data asta nu mai poate scăpa victoria, îşi spunea lumea în barbă, în timp ce Geoană îşi exploata nemilos limba de lemn şi R-ul prelung la televizor. A venit însă un moment în discursul televizat al lui Geoană în care, brusc, am fost sigur că va pierde. Spuneţi-i fler, spuneţi-i presentiment, spuneţi-i cum vreţi. Dar, când l-am auzit pe Geoană declarând destins şi sigur pe el (citez din memorie) „acum ne luptăm între noi, dar de luni o să fim iar uniţi şi o să mă apuc de treabă în noul mandat de preşedinte al PSD”, atunci am ştiut că n-are nici o şansă. Nu de alta, dar mai auzisem asta cândva, din gura aceluiaşi personaj. A venit Congresul, la care Geoană s-a prezentat cu aceeaşi morgă de loser pe care o afişează de vreun an încoace. E o vorbă între beţivii din politică (sau, dacă nu e, ar trebui să fie): când îţi spune unul că eşti beat, nu-l crezi, dar când te bate Ponta la ceva (la orice), e cazul să te duci să te culci. La fel ca şi la prezidenţiale, am rămas cu senzaţia că oricine are darul mersului biped şi al articulării cuvintelor îl poate bate pe Geoană într-o competiţie pe voturi. Deja începem să ne punem problema cam ce ar putea face Geoană ca să bată şi el pe cineva, în afară de nevastă. De exemplu, eu cred că nici dacă venea într-un combinezon mov la Congres, cu gingiile şi cearcănele colorate şi ele în violet, tot nu avea nici o şansă. Ba mai mult, în plină frenezie a retragerilor, nu m-ar fi mirat ca, dacă Ponta făcea şi el ca Năstase, Diaconescu, Mazăre şi Mitrea şi se retrăgea din competiţie, Geoană să nu câştige. Şi, ca să fiu şi mai clar, dacă Geoană, prin absurd, ar juca ceva împotriva lui însuşi, am avea doi învinşi şi nici un învingător.