Se întâmplă des, ca jurnalist (sau mie mi se întâmplă, sper că și altora) și scriitor de ocazie să-ți fie rușine cu anumite texte pe care le-ai publicat. Și e foarte bine să ai mustrări de conștiință și regrete, cred. De cele mai multe ori, regretul survine în urma publicării unui text pur și simplu prost. Mai grav este în situațiile ceva mai rar întâlnite în care publici un text greșit. Greșit ca abordare, ca argumentare, ca logică și, într-un final, ca poziționare. Mie cel mai rușine îmi este cu un text scris aici. L-am scris în iulie sau august 2012 (din fericire, nu mai e de găsit pe internet) și se referea la cazul atunci în mare vogă cu plagiatul lui Ponta,  proaspăt descoperit, la acea vreme, de revista Nature, caz preluat ulterior și-n prestigiosul cotidian german Frankfurter Allgemeine Zeitung.

În acel text spuneam că furtul intelectual al lui Ponta nu e așa mare scofală. Sigur, comparativ cu furturile directe, de bunuri și bani adică, pe care le-a săvârșit. Mai făceam mișto, pare-mi-se, că în curând se va bășica presa străină și pentru că Ponta a copiat la o teză la mate, în clasa a opta. Ei bine, cu mintea de acum realizez că textul acela (unul mai degrabă de frondă și scris cu oarecare teribilism, în apărarea mea fie spus) a fost pur și simplu o greșeală. Una mare.

În lumea intelectuală, furtul de idei și (mai grav) chiar de text, cu copy paste (cum a făcut Ponta), este într-adevăr o foarte mare scofală. Cei plagiați sunt foarte afectați și pe bună dreptate. Vorbim de lucrări științifice adevărate, pentru care niște oameni au studiat ani buni, poate zeci. Practic, e munca lor de o viață. Au suferit, au renunțat la distracții, unii poate au făcut foamea ca să poată publica acele lucrări, urmări ale multor mii de ore petrecute prin biblioteci și laboratoare. Și-apoi vine unul ca Ponta și le fură textele într-o săptămână. Textele alea sunt, într-un fel, agoniseala de-o viață a acelor oameni. Bineînțeles că e grav să ți se fure agoniseala de-o viață.

În plus, într-o societate echilibrată, titlul de DOCTOR ar trebui să fie EXTREM de greu de obținut. Nu poți să ajungi doctor, zic legile decât dacă aduci o contribuție semnificativă și originală la domeniul respectiv. Deci nu poți să comentezi un pic niște chestii existente și gata, ai făcut o lucrare de doctor. Nicidecum. Trebuie să ÎMBUNĂTĂȚEȘTI respectivul domeniu prin aportul tău. Inutil să vă spun că 90% dintre ”doctorii” din România nu doar că nu au adus nici un aport la domeniul unde și-au ”tras” doctorat, dar nici măcar nu se pricep și nu știu ce dracului au scris în tezele alea. La fel de inutil să vă spun că mulți sunt parlamentari sau angajați în instituții importante ale statului și majoritatea și-au construit cariera în baza acelui titlu, fără de care nu s-ar fi putut angaja în poziții atât de înalte și fără de care nici n-ar fi avut un CV atât de impresionant încât să-i voteze, respectiv angajeze, cineva.

Ei bine, zilele trecute, pe șestache, în muțenie totală, parlamentarii au votat o lege prin care să poată renunța în tăcere la titlul de doctor, fără să suporte consecințele furtului care a stat la baza obținerii lui. Fiți cu ochii pe ei. Suntem o țară condusă de hoți mult mai mari decât am crezut chiar până acum.