În 1688, un medic generalist a inventat termenul de „nostalgie”. Acesta descria dorul de casă al soldaților plecați pe front. Fără internet sau telefoane, să fii plecat departe de familie, la război, pentru luni de zile, era o experiență traumatizantă. De menționat că „dor” este un cuvânt care există în foarte puține limbi, deci de acum vă rog să tratați „dor” și „nostalgie” ca pe egale, când le-oi mai pomeni. Ulterior, psihologii au descoperit tot felul de categorii și forme de manifestare ale nostalgiei. Și una dintre cele mai greu de suportat nu este nostalgia după locuri sau persoane, ci nostalgia după anumite timpuri, de obicei apuse.

Orice reconectare la tradiție aduce cu sine un soi de iluzie. Îi spun iluzie pentru că noi nu trăim, de fapt, ce am trăit în copilărie sau tinerețe. Dar, simțind că o facem, iluzia devine cât se poate de reală. Când repeți o tradiție din timpurile în care localitatea ta natală poate nu era încă electrificată, bunica e iar tânără, străbunicii sunt vii, iar femeia pe care ai iubit-o în liceu (cu excepția rarelor cazuri în care e lângă tine, în persoană, la masă) este peste tot prin casă. Advertiserii au inventat și un termen foarte deștept pentru acest fenomen în care, grație sărbătorilor și tradițiilor asociate lor, te întorci practic într-un trecut frumos și-i retrăiești cele mai frumoase părți: „magia sărbătorilor”. Pentru că, într-adevăr, la nivel psihologic și emoțional cel puțin, starea pe care ne-o induc sărbătorile este, de cele mai multe ori, comparabilă cu magia.

E adevărat, dorul de cei dispăruți sau de momentele dispărute rămâne mereu dor, pentru că am stabilit deja că morții nu se întorc, așa cum nu se întoarce nici trecutul. Dar împărtășirea acestui dor cu cei dragi, cu oameni alături de care ai trăit ceea ce azi regreți, este esențială.

Dorul e un sentiment descris de specialiști drept „dulce-amărui”. Nu e nici veselie autentică, nici tristețe autentică, dar în mod cert e mai apropiat de tristețe. Totuși, e un mix și e foarte special. Un cercetător îl compara cu un sentiment de căldură resimțit atunci când te uiți înapoi în trecut prin niște ochelari cu lentile roz. Ei, acel „dulce” din „dulce-amăruiul” dorului există aproape exclusiv datorită tradițiilor și împărtășirii lor cu cei dragi. Pentru că, fără familie și prieteni și fără ritualuri care să vă unească, dorul ar fi ceva al dracului de greu de suportat, în combinație cu singurătatea mai ales, bașca și cu conștiința faptului că toate acele lucruri, persoane sau evenimente sunt dispărute pentru totdeauna.

Tradițiile există, într-o frază, pentru că fără ele am fi extrem de singuri.