Aşa îl descria presa anului 2005 pe nimeni altul decât Vasile Blaga. Cel care i-a organizat campaniile lui Traian Băsescu pentru Primăria Capitalei şi preşedinţie. Toate câştigătoare. Opt ani mai târziu, Băsescu spune „Adio PD-L”, acuzând faptul că mai mult de jumătate din partid rămâne captiv fesenismului, pentru că l-a ales pe Blaga. Cum s-a ajuns aici?

Povestea este destul de banală. Băsescu, un politician care ştie să joace, fără scrupule, dominator. Dar nu un om providenţial, cum i-a cântat Udrea în ultimii ani. În 2004, opoziţia de atunci s-a unit sub sigla Alianţei D.A. şi a învins un colos. Aşa cum opt ani mai târziu s-a întâmplat cu USL. Băsescu nu ar fi câştigat atunci fără Alianţa D.A., la fel cum alianţa nu ajungea la guvernare dacă Traian Băsescu nu ar fi desemnat câştigătoare formaţiunea politică de pe locul al doilea. Pediştii au ajuns la guvernare, dar au plătit preţul instabilităţii date de o majoritate la limită, pe baza unei alianţe cu soluţia imorală. Doar din acest punct de vedere Traian Băsescu a fost omul providenţial pentru PD-L, în sensul că a reuşit să îşi menţină partidul la guvernare chiar şi atunci când nu avea susţinere în parlament. De aici şi dependenţa PD-L de Traian Băsescu şi numeroasele concesii făcut de partid în numirea unor miniştri şi nu numai.

Suspendarea din 2007 a fost vârful politic al lui Traian Băsescu, atunci când a fost reconfirmat de popor cu peste 70% din voturi. A fost momentul când Băsescu ar fi câştigat şi singur, fără partid. Dar, în politică, astea sunt doar momente. Liderii sunt dependenţi de partide şi partidele de lideri. Iar anul 2009 i-a arătat asta lui Traian Băsescu. Acesta a câştigat alegerile parlamentare la limită, doar pentru că a avut un partid puternic în spate. Partidul lui Blaga, care i-a făcut campanie necondiţionat, chiar dacă Traian Băsescu încercase deja să dea vechii lideri la o parte. În ciuda crizei care se anunţa, Băsescu a ales să facă „ordine” în partid şi în guvern, i-a trimis la pensie pe cei din generaţia lui, ba chiar şi pe unii mult mai tineri, dar care făceau politică din anii ’90. Problema e că nu a pus în loc nimic, adică pe Igaş, Ariton, ca să dau exemplu cei mai slabi miniştri de la Interne şi Economie de după ’89.

Ideea de a înlocui vechea garnitură cu una nouă nu a fost rea deloc, Traian Băsescu o mai aplicase atunci când le-a lansat pe Anca Boagiu sau Sulfina Barbu în politică. Dar, acum nu şi-a mai găsit oamenii potriviţi, e şi greu să faci asta când eşti la putere şi roiesc toţi profitorii.

Traian Băsescu are mai multe datorii la PD-L, decât are partidul la el. Dar nu pare să vadă asta. Chiar dacă partidul l-a scos preşedinte în 2009, pentru că nu avea altă şansă să ajungă la guvernare, nu neapărat de dragul lui. Şi tot partidul l-a salvat în extremis de la demitere, în 2012. De această dată, fără un interes palpabil şi cu riscul asumat de a pierde procente bune în alegerile ce băteau la uşă. A fost momentul în care partidul a socotit probabil că este chit cu preşedintele. Sâmbătă, nu mai rămăseseră datorii de plătit. PD-L a spus „Adio!” unui Traian Băsescu devenit piatră de moară. Chiar dacă Băsescu vrea să pară invers.

Noul partid de dreapta al lui Băsescu-Udrea nu va apărea. Niciunul nu mai poate fi locomotivă. Vor face probabil o Mişcare Populară, care să nu fie partid şi care să facă opoziţie lui Blaga până când îl vor face să depună armele. Băsescu îşi vrea partidul înapoi şi nu se va da înapoi de la nimic. Pericolul este destul de mic, pentru că Băsescu nu se mai bazează pe nimic.