Repatrierea ţiganilor români de către Franţa precum şi plata unei sume de bani către cei care vor să facă voiajul de bunăvoie a stârnit vii comentarii în toată lumea, dar şi luări de poziţii  politice ale adversarilor preşedintelui francez care a avut şi anunţat iniţiativa. Până când şi chinezii critică decizia guvernului francez în pofida declaraţiilor oficiale ale reprezentanţilor lui Sarkozy care par destul de stresaţi de problema ţigăneasco-românească. Franţa acuză guvernul de la Bucureşti că nu este în stare să-şi păstreze ţiganii în ţară declarând că nu poate să-şi asume responsabilitatea cazării a 2,5 milioane de ţigani români pe teritoriul ei. Ruşii uitând de proprii lor ţigani acuză şi ei România că-şi ţine conaţionalii din această etnie sub limita sărăciei. Şi uite aşa, funcţie de interese toată lumea-şi dă cu părerea acuzând în final România că nu face mai nimic pentru a opri exodul ţigănesc în Europa. E drept că acum România nu prea poate să facă mare lucru nici pentru a opri exodul celorlalte naţionalităţi conlocuitoare în cele patru zări, date fiind coordonatele crizei în care ne vom mai zbate câţiva ani de zile.  Ţiganii români sunt şi ei de mai multe feluri: ţiganii de la oraş şi cei de la sat. Cei de la oraş, mare parte dintre ei, frecventează cursurile şcolare, dar sunt puţini cei care vor să-şi depăşească condiţia, să-şi obţină o calificare şi o slujbă. Trăiesc de regulă în comunitatea lor, undeva mai la marginea oraşului, comunitate în care guvernează şi acum legea nescrisă şi instituţia bulibăşiei, evident mult modernizată. Aceştia au ceea ce se cheamă ”şcoala vieţii” dobândită din stradă şi din familiile nevoite să se descurce cum pot, de unde pot şi cât pot. De regulă marea majoritate a celor plecaţi provin din astfel de comunităţi. Că lucrurile stau aşa o dovedesc casele cu pagodă şi maşinile luxoase chiar dacă sunt de mâna a doua sau a treia. Pe ăştia nu-i va convinge nimeni să muncească 8-10 ore pentru un salariu minim pe economie pentru că deja ştiu că banii dincolo de graniţă se pot obţine şi altfel decât prin muncă. Orice program de integrare, de socializare sau orice altceva ai implementa în astfel de comunităţi marcate de mentalitatea câştigului facil este sortit eşecului. Poţi să le faci şi fabrică de cărămidă că tot nu vor munci în meseria de cărămidar care prin tradiţie le aparţine. Ţiganii din comunităţile săteşti  merg la şcoală doar atât cât îi obligă statul  iar frecvenţa este pe sărite. Condiţiile edilitare practic nu există, pământ nu au ca să se poată numi fermieri iar traiul zilnic şi-l asigură din munca cu ziua atunci când găsesc. Pentru aceştia, nici Statul şi nici altcineva nu face nimic, iar de regulă sunt victimele a tot felul de iniţiative ale etnicilor de la oraş. Lipsa de instruire precum şi mentalitatea familiilor în care trăiesc fac aproape imposibilă depăşirea condiţiei lor actuale. Aşa stând lucrurile nu cred în reuşita intervenţiei statului şi nici măcar a ONG-urilor care au rulat fonduri apreciabile pentru integrarea socială a acestei etnii fără rezultate vizibile. Cei de făcut cu 2,5 milioane de astfel de cetăţeni- O întrebare foarte grea pe care ar trebui să şi-o pună alţii nu numai în campanie electorală!