Am bilete la AC/DC. Şi la Bob Dylan. Îi ascult de mic, ca cum ar veni. Ba chiar, aş zice, de mici. Când ascultam eu Dylan şi AC/DC eram în anii `90, iar melodiile erau din '60 – '70. De asta mi-e şi frică. Păi, tătăicii ăştia tot cântă şi scot albume de-atunci, iar eu abia dac-am prins copilăria lor artistică. Mă dau mare fan şi mi-e că nu recunosc nici două cântece de la concert. Să fim serioşi, cine l-a mai ascultat pe Bob Dylan după ce s-a terminat războiul din Vietnam şi toţi hippioţi şi-au făcut maxi-taxiuri din VW-urile alea în care făceau dragoste pe ”iarbă”? E clar, România a rămas în urmă şi la cultură. Vin pensionarii rock-ului la noi cum au venit şi ecranele LCD (era să zic LSD, ptiu!): la vreo 20 de ani după ce făceau senzaţie prin Vest. Problema e că LCD-urile măcar ne vin noi, în ţiplă, dar deja bietul Zimmerman (Dylan, sic!)  ne vizitează la 69 de ani, după o viaţă pe care n-aş numi-o tocmai una de ascet vegetarian nefumător. Ba dimpotrivă, un fost coleg îmi povestea că l-a văzut pe Dylan la un concert în America, acum vreo 10 ani, şi încă de pe atunci era cam prăjit şi nu mai bălmăjea, pe scenă, decât vreo 20% din versurile pe care oricum nu şi le prea mai amintea bine. Lipsa de respect pe care simt că o au formaţiile astea legendare pentru ţara bananieră în care vin să cânte de-abia când nu-i mai ţin balamalele mă face să merg la concertele lor cu multă precauţie. Ca şi când s-ar fi dus Dolănescu să interpreteze în Nigeria sau Somalia. În plus, cum să-mi imaginez eu nişte bătrânei simpatici îmbrăcaţi în blugi tăiaţi şi maieuri mulate şi cântând ”She`s a whole lotta woman / a whole lotta Rosie”-

Dar nu-i nimic, că ne mulţumim cu puţin. Dacă ne minte un impresar bun de papagal frumos, am fi în stare să le primim în România şi pe clonele lui John Lennon și Elvis Presley. Pe care, după concert, să-i ducem să cânte împreună la o nuntă din Tărtăşeşti. Ei, acolo mi-aş lua biletele cele mai scumpe, la VIP, la masa naşilor.

mantzy.wordpress.com