Cică a apărut un şoarece chel care te vindecă de chelie. Paradoxal, nu- Nu ştiu ce i-au injectat savanţii japonezi şi a început să-i dea părul. Firav, vreo trei fire pe spinare, dar măcar creşte ceva acolo, în deşert. Sigur, se pune întrebarea: de ce ar vrea cineva să se vindece de calviţie?

Nu e plăcut s-o ai. Eu am nişte gene mai ciudate, de exemplu. Am forma bretonului uşor adâncită spre creştet, în margini, de zici că am început să mă las de păr. Sătul să mi se tot spună că chelesc, am luat o aluniţă de la baza primelor fire de păr drept reper. Mă bucur să vă anunţ cu maximă aroganţă, dragi chelioşi şi chelioase, că după patru ani aluniţa e tot acolo, sub păr. Dar chiar faptul că m-am temut să nu-şi facă apariţia demonstrează că şi eu sunt suficient de vanitos cât să nu-mi doresc să arăt ca Băsescu pe vremea când era primar. Dar aici o să pun un „dar”.

Dar, dacă o ai, nu trebuie să te lupţi cu ea şi nicidecum nu trebuie să încerci s-o maschezi. Dincolo de faptul că un bărbat adevărat nu se preocupă (prea mult) de aspectul său fizic şi cu atât mai puţin de cel al capului, lipsa curajului asumării cheliei demonstrează o slăbiciune demnă mai degrabă de sexul celălalt. Adevăraţii macho nu-şi ascund defectele. Dimpotrivă, şi le glorifică până ajung să convingă fraierii că sunt calităţi. Nemaivorbind de economia de la frizer.

În locul bărbaţilor şi al cercetătorilor, aş fi mai interesat să găsesc leacul pentru alte fenomene nedorite. Ca de exemplu moartea, bătrâneţea sau Monica Tatoiu. Iată trei blesteme de care pur şi simplu nu am învăţat, deocamdată, să scăpăm. Deşi unul dintre ele este aproape de rezolvare. La bătrâneţe mă refer, desigur.