1104 morţi. Atât a ne-a costat democraţia. De ce aşa mult? Nu se ştie. În anul în care Scorpions cânta (cu text scris direct de politicienii vremii) ”Wind of Change” şi ţările de la est de zid se scuturau una câte una de dictatură, trecerea către regimuri libere a fost, de obicei, paşnică. ”Toamna naţiunilor”, aşa cum avea să fie alintată perioada dintre martie 1989 şi aprilie 1992, a adus treceri line şi decente către normalitate. În Cehoslovacia, Partidul Comunist a renunţat singur la putere în urma celebrei revoluţii de catifea. Cu câteva luni înainte, ungurii trecuseră şi ei printr-una dintre cele mai liniştite revoluţii din spaţiul ce avea să devină ”ex-sovietic”. Le-au urmat iugoslavii, polonezii, bulgarii şi, bineînţeles, est-germanii. În Polonia, de pildă, o lume întreagă rămânea uluită de nominalizarea ca prim-ministru, în 19 august 1989, a lui Tadeusz Mazowiecki, un cunoscut disident anticomunist. Ceauşescu însuşi ţinea atunci o cuvântare în care cerea o intervenţie militară în Polonia pentru a salva socialismul. Dar Ceauşescu era depăşit. Nu şi pe plan intern. Pe plan intern, ceauşismul era mult prea bine impregnat în noi pentru a se lăsa dus aşa uşor. Drept dovadă, într-o singură ţară din tot acest bloc comunist revoluţia s-a lăsat cu morţi. În România. De ce? Nu ştim cu exactitate nici acum. Pentru ce? Abia asta e întrebarea mai dureroasă.

Teoretic, vărsarea de sânge ar fi trebuit să aducă cu sine o schimbare mai profundă şi mai categorică decât cele care au avut loc în statele vecine. Nici vorbă de aşa ceva. Nu doar că am dat greş în a ne uni forţele în mod paşnic pentru a schimba regimul, dar am sacrificat peste o mie de tineri pentru nimic. Iliescu, lustraţia ratată, securiştii vopsiţi, foştii comunişti unşi în capitalişti de succes, păstrarea tuturor proastelor obiceiuri, totul a făcut ca România să trăiască, pentru cel puţin 15 ani, un simulacru de democraţie. Vinovaţii pentru cele 1104 de morţi n-au fost găsiţi nici azi. Nici nu-i de mirare, din moment ce ei au fost şi aceia care au anchetat şi căutat. În ceea ce priveşte revoluţia grea şi în definitiv ratată, lipsită de concordia populară care a dus la schimbările paşnice din celelalte ţări, nu putem să nu ne punem o întrebare sinceră: oare chiar au vrut românii să scape de comunism?

Astăzi, la o lună după tragedia din Colectiv, pluteşte ceva în aer. Românii nu mai vor să se moară degeaba. Sute de cluburi din toată ţara sunt închise. Şi nu doar cluburi, ci şi teatre, săli de orice fel, stadioane, instituţii publice, toată nepăsarea e înlocuită cu o grijă aproape paranoică. În luna în care toate firmele se zbat să organizeze petreceri de sfârşit de an, veţi descoperi că unele se reorientează, negăsind localuri cu aprobare ISU, şi ţin petrecerile direct în propriile sedii. La nivel politic, schimbarea este în plină desfăşurare. La nivel civic, lucrurile par, de asemenea, să se mişte. Până şi presa pare că are mici zvâcniri de viaţă, după mulţi ani în care câinele de pază al democraţiei a fost criogenat şi inert.

Doar un foc de paie? Vom vedea. De noi depinde să nu fie aşa. De noi depinde ca, dacă tot se moare, măcar să nu se moară degeaba, iarăşi.