Veneam spre casă și, la un moment dat, m-am oprit. De tot. Nu părea să fie vechea poveste cu traficul bară la bară, pentru că era o oră normală și până la acea intersecție se mersese chiar bine. Plus că undeva, în depărtare, se vedeau niște sirene. De poliție, nu de salvare, însă. După 10 minute, când m-am mai apropiat cu 20 de metri, am văzut niște coroane de flori și un dric. Aoleu, mi-am zis, a murit Iliescu! Ce alt cadavru putea să blocheze un ditamai bulevardul cu patru benzi pe sens? Supoziția părea să mi se confirme când, în intersecție, un polițist dirija agitat traficul, încercând să înghesuie toate mașinile venind pe patru linii pe o jumătate de bandă.

Când colo, după ce reușesc să trec de camionul cu mortul, ce-mi văd ochii? O grămadă de motocicliști. Puzderie. O mie. O groază. O haită. Câtă frunză și iarbă. Toți cu tricouri cu poza unui umflat care a dat colțul pe motocicletă, probabil. Această solidaritate de breaslă a ”bikerilor” mi se pare cea mai grețoasă dintre toate. Pe lângă motocicliști, taximetriștii alcătuiesc o gașcă chiar amuzantă și drăguță. Nu înțeleg de ce e o așa mare tragedie să moară un motociclist. Un motociclist îndeplinește cele trei mari condiții pentru ca să aibă șanse extrem de mari să se întâlnească cu Charon mai devreme decât restul lumii: e prost, îi plac senzațiile tari și depășește pe dreapta. Nu trebuie să fii medium ca să-ți dai seama că, luate împreună, aceste trei fenomene dau rezultate proaste spre dezastruoase.

Și mie îmi plac motocicletele, dar nu pot să-i înțeleg pe oamenii care văd în motocicletă un mijloc de a te descurca mai ușor în trafic. Cum adică, băi, fraierilor?! Și cu un scuter mi se pare riscant să te strecori printre mașini, darămite cu ditamai măgăoaia de-o tonă... Aia ar trebui condusă ca o mașină. Să stai frumos bară la bară și să-ți înghețe curul iarna. Dar nu, noi suntem români. Ne luăm Lamborghini ca să mergem cu 20 la oră cu ele pe străduțele din Dorobanți și motociclete puternice ca să tăiem fața la taxiuri. Și-apoi tot noi ne supărăm că murim dup-aia. Păi, ori suntem iubitori de adrenalină, ori nu mai suntem?!

www.mantzy.wordpress.com