Reuniunea Consiliului Economic şi Social nu poate influenţa decizia guvernului şi a preşedintelui de a modifica măsurile dureroase anticriză comunicate şi convenite cu FMI. Nu pentru că măsurile propuse de sindicate nu ar fi mai bune decât cele ale guvernului ci pur şi simplu pentru că nu mai este timp pentru a le renegocia şi implementa. Atâta timp cât avizul consiliului este unul consultativ el este şi va rămâne o tribună de la care reprezentanţii sindicatelor îşi vor exprima părerea despre cum să facem ca să trecem mai uşor prin criză. Guvernul îşi va asuma răspunderea pe aceste măsuri din acelaşi motiv: timpul, o dezbatere în parlament ar depăşi termenul la care s-au angajat guvernanţii că vor aplica măsurile. Sigur că reducerea pensiilor şi a salariilor din solidaritate sau nu cred că nu vor fi de ajuns să păstreze deficitul bugetar la care puterea s-a angajat fapt pentru care anul viitor sau chiar mai devreme vom adopta şi celelalte măsuri de care se teme toată lumea. Ce se va întâmpla- Nimic mai mult decât că actualul guvern îşi va pierde fotoliile, iar un viitor guvern nu va face altceva decât să continue măsurile de austeritate care se încearcă să se implementeze acum. Ce se câştigă cu acest lucru- Nimic palpabil doar că o cădere de guvern va acţiona ca o supapă de presiune la nemulţumirile tot mai mari ale populaţiei nevoită să suporte toate experimentele fără să ştie şi fără să i se spună clar din vina cui i se întâmplă toate acestea. Reducerea cheltuielilor bugetare prin restrângerea drastică a achiziţiilor prin concedieri masive şi printr-o supraveghere strictă a oricăror cheltuieli nu se va putea face pentru simplu fapt că trăim în România şi aici se poate întâmpla orice. Lipsa de comunicare a guvernului cu populaţia naşte tot felul de zvonuri care întind la maximum răbdarea, înţelegerea şi raţionalitatea întregii populaţii. Pe acest fond, zvonul conform căruia Comisia Europeană are de gând să ceară avizarea bugetelor tuturor statelor precum şi o supraveghere atentă a cheltuielilor bugetare precum şi a achiziţiilor publice, lucru care ar putea fi asimilat cu o pierdere a independenţei ţărilor aflate în uniune a părut un lucru bun. Fără a mai ţine cont de sentimentele noastre naţionaliste, care generează poziţii ferme în astfel de cazuri majoritatea celor care se confruntă cu efectele crizei cred că un organism internaţional care să nu lase banii publici la discreţia clasei politice naţionale ar putea micşora scurgerile de care toată lumea vorbeşte, dar pe care nu le probează nimeni în România. La prima vedere aşa pare, dar după ce trece criza ce facem- Rămânem tot aşa?