„La sfârșitul secolului XIX, adolescentul Leib Gruber trăia în Europa Centrală, într-un oraș obscur din imensul Imperiu Austro-Ungar. Tatăl lui vindea pește când putea, dar vremurile erau foarte grele. Ca tânăr, singurul serviciu onest pe care Leib l-a putut găsi a fost să care oamenii pe malul celălalt al râului din localitate. Clientul, bărbat sau femeie, se urca în cârca lui Leib, iar acesta, bazându-se pe prețioasele lui ghete (pe care și le permisese făcând treaba desculț în primele dăți), mergea prin apă până găsea un loc unde râul era mai îngust și mai puțin adânc. Acolo începea să traverseze, ducându-și pasagerul pe malul opus. Câteodată apa îi ajungea până deasupra taliei. Nu erau poduri în acea zonă, nu erau nici feriboturi. Caii ar fi putut face treaba asta, dar caii erau folosiți în alte scopuri. Mai rămâneau pentru asta doar Leib și alți tineri ca el. Nu aveau altă utilitate. Nici o altă slujbă nu era disponibilă. Stăteau întinși pe marginea apei, strigându-și prețurile și lăudându-se fiecare cu superioritatea transportului propriu față de cel al rivalilor. Se angajau pe ei înșiși ca pe animale. De fapt, bunicul meu chiar asta era: un animal de povară. […]” (Carl Sagan – Pale Blue Dot: A Vision of the Human Future in Space)

Apoi, Sagan povestește cum, în ciuda faptului că în toată tinerețea lui nu se îndepărtase niciodată cu mai mult de câteva zeci de kilometri de locul unde se născuse, bunicul său a fost obligat să fugă în America, la începutul secolului XX, din cauza unei acuzații de crimă. A fost urmat la mulți ani după aceea de tânăra sa nevastă, care a traversat Atlanticul fără să știe să citească sau să scrie, ba chiar neștiind să vorbească nici o boabă de engleză, în cala unui transatlantic german dărăpănat, cel mai ieftin pe care l-a putut găsi, după ani de economisit. Mult mai târziu, când copiii și nepoții au întrebat-o câți bani îi mai rămăseseră pentru drum după ce a plătit călătoria spre America în urma căreia spera să-și regăsească soțul, bunica lor a pus capul în pământ și le-a spus rușinată: „Un dolar.”

Sigur, exista și o morală legată cumva de spațiul cosmic și de istoria omenirii deopotrivă: aceea că suntem cu toții rătăcitori.  Cu multe sute de ani înainte de Hristos, vechii greci au observat că cinci dintre „stelele” pe care le văd pe cer au o orbită neregulată, mult mai complexă decât a tuturor celorlalte. Le-au numit „planete” (echivalentul grecesc pentru „stele rătăcitoare”). Ca și ele, suntem născuți să căutăm. Să aflăm. Să știm. Și de asta facem noi jurnalism. Și tot de asta voi citiți ce facem noi. Și vă promitem că vom căuta și vom descoperi împreună, mult timp de acum încolo.