Povestea de azi nu-mi aparţine, ci e spusă de un actor american care este aici să ajute, ca şi mine. Numele lui este Mandy Patinkin. Traducerea îmi aparţine.

”Am văzut moartea în spatele meu şi viaţa în faţă”, spune Safae, mama siriancă a doi băieți mici, în timp ce-mi povesteşte cum familia ei a scăpat de Isis. Au fugit noaptea, traversând periculoasa graniţă dintre Siria şi Turcia, şi acum sunt în Grecia. Uitându-mă la cei doi băieți ai ei, atât de frumoşi, mi-am amintit de fiii mei, deja adulți. Cât de mult se aseamănă familiile noastre, cât de uşor îmi era să mă imaginez în locul ei!

M-am simțit binecuvântat s-o întâlnesc pe Safae, pe soțul ei Koder, și pe cei doi copii, și să le pot dărui banii necesari pentru a-și continua călătoria. Stând alături de ei, nu am văzut străini de care să mă tem, ci fețe și amintiri ale propriei mele familii. L-am văzut pe bunicul Max, care a fugit din Polonia ca să scape de naziști, și pe bunica Masha, care a fost forțată să părăsească Rusia în timpul pogromului. Am schimbat numere de telefon și adrese de e-mail și ne-am promis să păstrăm legătura. Înainte să ne despărțim, i-am întrebat: ”Vă e frică?”. Într-un glas, amândoi părinții au răspuns: ”Nu, nu ne mai e frică de nimic”.

În dimineața următoare, în timp ce ne îndreptam către aeroport, oamenii au început să strige că o barcă se apropie de țărm. Am fugit către plajă și am aflat că era a opta care se pregătea să acosteze, de la răsărit, și se îndrepta fix către noi. În timp ce am apucat frânghiile pentru a o stabiliza, oamenii au început să sară pe pământ. Un tată mi-a pus în brațe micuța lui fiică, în timp ce s-a întors să-și ajute fiul. Fetița era într-o vestă de salvare roz și purta o mască chirurgicală. Era în mod evident într-o stare gravă și, când i-am scos masca, am descoperit că e inertă și are ochii închiși. M-am întrebat dacă mai e în viață. Înainte ca doctorii să mi-o ia din brațe, am simțit cum pumnul ei micuț mă strânge de degetul mare.

În timp ce ascultam poveștile acestor noi generații de refugiați m-am gândit la generațiile trecute, la familia mea, la ciclurile care se repetă mereu, și am realizat că nu ne putem lupta cu frica și cu ura prin frică și ură. Nu putem permite ca actele unor nebuni să ne înstrăineze de propria umanitate.

Extraordinarii oameni pe care i-am întâlnit aici, voluntarii care oferă ajutor, familiile care caută adăpost, localnicii din Lesvos care și-au deschis brațele pentru a-i primi pe cei aflați în suferință, m-au învățat că singura modalitate de a construi pacea este să interacționăm unii cu ceilalți. Să ne conectăm. Invitați o familie în nevoie la voi acasă, pentru o masă primitoare. Ascultați-le speranțele și visurile, și împărtășiți-le cu ei pe ale voastre. Doar prin dragostea și sprijinul oferit celorlalți, chiar și în fața incredibilei dureri și suferințe, vom reuși să oprim această cascadă de violențe.

La scurt timp după ce am scris aceste rânduri, am aflat că fetița în vestă de salvare roz a supraviețuit. Așa că vă rog pe toți să facem tot ce ne stă în putință să ne asigurăm că alți copii precum acesta, ca alți copii dinaintea lor (strămoșii noștri, poate), vor fi primiți cu brațele deschise atunci când fug de violență și teroare.”