„Ikiru” („A trăi”) începe cu o scenă imobilă, în micuțul birou al domnului Watanabe. Înconjurat de două maldăre de dosare, dl. Watanabe face ce a făcut aproape în fiecare zi a ultimilor 30 de ani: lucrează, adică ștampilează niște foi. Camera însă se strânge tot mai mult pe profilul auster al personajului, până când devine un prim plan al pieptului acestuia. Atunci apare un fel de radiografie care ne este deslușită de vocea naratorului: „Are cancer gastric, dar nu știe asta încă. Pur și simplu alunecă prin viață. De fapt, cu greu putem spune că este în viață.”

Când finalmente află diagnosticul, domnul Watanabe este în stare de șoc. Intră în primul bar și se confesează unui străin, primul om pe care îl întâlnește: „Am bani de cheltuit, dar nu știu pe ce...”, spune. După care îi spune povestea lui și încheie: „Nu pot să mor, pur și simplu nu se poate. Nu pot să mor pentru că simt că n-am trăit încă.”

La birou, o angajată tânără și nouă intră pentru prima oară în vorbă cu el. El o roagă să-și petreacă restul zilei cu el. Merg la film și la jocuri mecanice. Beau niște sake și ea prinde curaj să-i spună poreclele tuturor celor din birou. A lui este „Mumia”. Știind că e pe moarte, fata se rușinează de ce a spus. Crede că s-a supărat. Dar Watanabe nu e deloc surprins; din contră, spune: „Am devenit o mumie de dragul fiului meu, dar el n-a apreciat niciodată asta.” Colega de birou îl încurajează să-l contacteze, dar încercarea e un eșec. Fiul îi taie vorba exact înainte ca tatăl să-i zică de ce boală suferă, îi spune că îl disprețuiește pentru că vrea să-și cheltuiască averea cu femei în loc să i-o lase lui moștenire.

Disperat să se agațe de ceva în puținele-i zile rămase de trăit, Watanabe aude în birou că în apropiere e o mlaștină pentru care există de ani de zile un proiect ca să fie transformată în loc de joacă pentru copii, dar nimeni nu s-a apucat de construcția propriu-zisă. Ochii lui Watanabe se luminează. Să fie pentru prima oară când i se întâmplă asta în viață? Aleargă ca un nebun, zi de zi, în toate birourile de funcționărași acri cum era și el, se luptă cu întreg sistemul, face tot ce poate ca să se asigure că acel loc de joacă chiar va fi construit. Și, într-un final, reușește. Într-o scenă de final memorabilă, camera strânge pe fericirea de pe chipul lui Watanabe când parcul este deschis.

Toată viața lui Watanabe, tot ce am povestit eu mai sus, se desfășoară practic în mici flashback-uri, în timpul slujbei de înmormântare a acestuia. Fiecare amintire, haotică, necronologică și prețioasă, îți picură în suflet ideea că nu te-ai bucurat suficient de viață. Că ai nevoie de ceva mai mult. Că nu apreciezi ceea ce ți-a fost dat la adevărata valoare. Uitați-vă la Ikiru. Dacă acest film n-o să vă schimbe viața, nimic nu va reuși.