Reforma teritorial-administrativă a României, propusă de preşedintele Băsescu  prin care judeţele se reduc la 8 din 42, a inflamat toţi politicienii care-şi văd în acest fel distruse şansele de a se menţine sau de a deveni şefii supremi ai feudelor atât de disputate. Supăraţi nu sunt numai politicienii parlamentari, ci şi baronii locali, care ar putea să rămână destul de repede fără locul din care se comportau ca feudalii şi din care îi asigurau colegului din parlament voturile şi susţinerea necesară contra protecţiei de tot felul. Frăţiile de acest gen au dus  corupţie, clientelism politic, spolierea bugetului de stat prin contracte date pe criterii de apartenenţă la un partid sau altul, deprofesionalizarea funcţiilor publice împărţite nu după merite profesionale, ci după apartenenţa şi loialitatea faţă de partid. Dacă cei de la putere mârâie în gând, cei din opoziţie s-au repezit ca năucii să ne spună că nu e bună, deşi nici ei nu cred în ceea ce spun. Organizarea teritorial-administrativă a României datează în forma actuală din anul 1968, deci de mai bine de 40 de ani timp în care s-a dovedit anacronică şi neproductivă în materie de accesare de fonduri europene precum şi în materie de birocratizare excesivă dusă până la absurd. Nu ştiu dacă era acum momentul unui astfel de demers, dar de făcut trebuia făcut pentru că limita absurdului a fost atinsă de mult prin caracatizarea şi cronicizarea actualelor judeţe devenite mici feude de partid. Aburelile opoziţiei legate de distanţele mari pe care vor fi nevoiţi locuitorii să le parcurgă până la centrul de judeţ precum şi costurile mari ale preschimbării documentelor de identitate nu prind pentru că redimensionarea graniţelor judeţelor sau regiunilor cum se vor numi ele până la urmă nu presupune desfiinţarea tuturor reprezentanţelor instituţiilor care funcţionează acum, ci re-dimensionarea lor atât ca număr de angajaţi cât şi ca grilă de salarizare. Oricât ai fi de rău intenţionat nu poţi să nu remarci, chiar dacă nu-ţi place, că reformarea statului a început chiar dacă cu multe dureri, cu multe poticneli şi mai ales cu mult zgomot. Nicăieri în lume reformele nu sunt pe placul poporului, dar la noi ele nu sunt pe placul politicienilor. Riscând înjurăturile ”fanilor” trebuie să spun că şi comunismul a făcut reforme memorabile dacă avem în vedere faptul că a adus ţara din stadiul de stat eminamente agrar în stat industrializat. Păcat de ce s-a întâmplat cu industria, care a fost ori vândută la fier vechi, ori furată. Din nefericire opoziţia care s-a blocat pe „Nu”, nu este capabilă să vadă şi interesul nostru dincolo de cel al partidelor din care fiecare face parte. Pe zi ce trece şi Crin Antonescu şi Victor Ponta devine tot mai mult un fel de decor incolor incapabil să se dezbrace de  corsetul de partid  şi să îmbrace măcar din când în când haina poporului şi nu  pe cea populară! Din toate reformele care s-au făcut anul trecut şi în acest an, măcar la nivel de legislaţie, este imposibil să nu fi fost măcar o lege şi pe placul lor ca să o poată vota. Respingând orice vine de la actuala putere nu ne-au convins decât de faptul că nu contăm decât ca vânzători de voturi. Atunci de ce strigă în gura mare că puterea şuntează Parlamentul şi conduce ţara prin asumare de răspundere?! Dacă nu dorim să reformăm Statul Român prin transformarea lui într-o construcţie flexibilă, curată şi eficientă şi mai ales într-o construcţie pusă în slujba cetăţeanului şi nu pe cetăţean atunci nu avem nici o şansă să respirăm alături de celelalte ţări europene. Speranţa mea este că trăim într-un timp în care nu prea mai facem ce ne taie capul pe noi ci într-un timp în care dacă nu te aliniezi la politicile europene ieşi din rând!