Aşa-zisa reformă a sistemului medical românesc începută sub ministeriatul lui Cseke nu va duce decât la o nouă harababură a sistemului şi aşa bulibăşit de toţi miniştrii care s-au perindat în fruntea acestui domeniu. Desfiinţarea celor aproape 70 de spitale din ţară nu este o metodă rea pentru simplul motiv că acestea în majoritatea lor nu îndeplineau nici măcar minimele condiţii de existenţă a unui astfel de aşezământ. Clădiri vechi, aparatură puţină sau deloc, cadre medicale care n-au mai deschis o carte de specialitate de la terminarea studiilor, spitalele mici amplasate mai ales în mediul rural sau în micile oraşe funcţionau aproape ca nişte centre pentru bătrâni bolnavi. Pentru orice afecţiune mai serioasă bolnavii erau transportaţi de regulă la spitalul judeţean, spital care “aspira” sute de mii de pacienţi din judeţ sau din judeţele limitrofe în condiţiile în care în teritoriu funcţionau încă patru, cinci sau chiar mai multe spitale. Însă desfiinţarea acestor spitale şi nepunerea în loc nici măcar a unui mic centru de urgenţă în care bolnavii să poată fi cel puţin stabilizaţi pentru transportul la un spital mai mare mi se pare de-a dreptul criminal. În lipsa acestor mici spitale, care cu greu puteau fi numite aşa, s-ar fi putut amenaja centre de ambulanţe cu salvări dotate care să nu mai fie dricuri albe cu care te duce şoferul pe ultimul drum către un spital regional sau unul judeţean. Reforma de care se tot vorbeşte în ultimul timp nu mi se pare deloc o reformă, ci mai degrabă o acţiune generată de sărăcie prin care se urmăreşte doar reducerea cheltuielilor inutile care se făceau cu aşezămintele spitaliceşti. Aproape că te bufneşte râsul când citeşti tot felul de declaraţii ale oficialilor zilei care dau ca sigură înfiinţarea unor centre de îngrijire a bătrânilor în localurile fostelor spitale. Păi în condiţiile astea nu sunt posibile decât două variante: ori avem un număr impresionant de bătrâni abandonaţi pe care familiile nu doresc să-i mai îngrijească, ori cheltuielile cu funcţionarea acestor spitale se mută dintr-un buzunar în altul pentru că şi un centru pentru îngrijirea bătrânilor tot are nevoie de cheltuieli iar pensiile internaţilor nu acoperă cheltuielile de îngrijire în totalitate! Cât despre calitatea cadrelor medicale cu studii superioare sau medii ce să mai vorbim că şi aici există posesori de diplomă şi puţini chemaţi. În urmă cu mulţi ani am întâlnit un medic ce mi-a răsturnat toate concepţiile formate în decursul vieţii. Era sudanez, funcţiona ca medic de familie într-o comună din ţară răspândită pe câteva dealuri aride şi căra în cârcă bolnavii veniţi în căruţe până în cămăruţa botezată  cabinet. Pentru că pacienţii erau oameni sărmani se ducea tot el la oraş şi le lua medicamentele ca să-i scutească de banii de transport. Omul acela, de-o altă naţiune decât noi şi de o altă culoare a pielii făcea mecenat într-un loc în care nici un medic român n-a vrut să rămână mai mult de-o zi! Pentru ei şi pentru el reforma reformelor sistemului medical ar însemna o ambulanţă care să înlocuiască căruţa cu cai !