Adrian Păunescu e un tip controversat. Excelent versificator şi poet aproape decent, supranumit de cei pe care Revoluţia i-a prins tineri şi capitalişti ”Porcul”, Păunescu rămâne, vrând-nevrând, un simbol al epocii de tristă amintire. Oricât ar jongla cu coada cuvintelor, limba de lemn şi patetismul sentimental-patriotic nu l-a părăsit niciodată. Şi totuşi, eu nu pot să-l urăsc pe Adrian Păunescu pentru că ne leagă o pasiune comună: Universitatea Craiova. Nu că asta ar fi de ajuns, dar versurile celor două imnuri ale Craiovei au un tupeu şi-o aroganţă specific olteneşti care îmi plac şi îmi fac pielea de găină atunci când le ascult sau chiar le cânt.

Aflat la câteva zeci de metri de redacţia Kamikaze, pe un pat al Spitalului de Urgenţă Floreasca, Adrian Păunescu a trimis o scrisoare presei în bunul său stil lacrimogen şi afectat. Doar absenţa versurilor îl împiedică pe Hruşcă să-şi ia chitara în avion şi să dea fuga din Canada în România ca să cânte scrisoarea bardului în nişte săli de cultură din municipiile de sub 100.000 de locuitori din toată ţara. Iată cum începe destăinuirea marelui (la propriu, măcar) poet: ”Vă scriu dintr-o situaţie mai puţin obişnuită. Nu, nu vă scriu din lagăr. Nu, nu din vreun azil politic. [...]” Nefericită analogie, n-aţi zice- Mai ales venind din partea unui adorat al regimului care a băgat în puşcărie mii de intelectuali doar pentru că nu credeau în valorile stângii extreme.

Faptul că nici iminenţa morţii nu-l poate face pe Păunescu să fie natural şi simplu în exprimare mi se pare îngrijorător. Doar dacă... Da, asta trebuie să fie! De fapt, prin păstrarea tonului emfatic şi greţos, poetul vrea să ne asigure că e în afara oricărui pericol. Ceea ce nu poate decât să ne bucure. Hai, Craiova!

www.mantzy.wordpress.com