Departe de viaţa tumultuoasă a Bucureştiului, unde scenele teatrului politic se succed   atât de repede de gândeşti că şi-a pierdut regizorul autoritatea şi au rătăcit actorii scenariul, focul arăbesc continuă să se extindă. Cea mai nouă ţară cuprinsă de flăcări este Libia excentricului colonel Gaddafi. După modelul ţărilor din jur şi nu numai,  populaţia tânără a ieşit în stradă şi cere drepturi de mult uitate, iar puterea reprezentată de dictator răspunde cu moartea. Vi se pare cunoscut scenariul? Sigur că da, pentru că peste el n-au trecut decât 21 de ani. Ceauşescu a căzut rapid la punerea în aplicare a acestui scenariu, dar Gaddafi este altceva. Pe lângă excentricitatea afişată de-a lungul celor 42 de ani de „domnie originală”, timp în care Gaddafi şi-a pus cortul pe unde a vrut muşchii lui, inclusiv în America, pe care a sfidat-o de atâtea ori, colonelul are cea mai redutabilă armă şi anume petrolul. 80% din petrolul libian se duce în Uniunea Europeană, iar apropierea dintre el şi americani făcută prin renunţarea la armele nucleare îl fac deocamdată inexpugnabil. Cu tot petrolul pe care-l dă cui plăteşte Libia are totuşi o mare slăbiciune şi anume aceea că este o formaţiune tribală şi nu o societate civilă care să cristalizeze şi să dirijeze o revoluţie.

Pentru că valul a pornit să măture dictatorii mai mici sau mai mari ai arabilor sunt sigur că nici colonelul nu va scăpa de el până la urmă. Personal aveam un soi de simpatie pentru personaj care era parcă desprins din filme, cu gardă personală formată doar din femei, cu hainele sale strălucitoare, cu celebrul cort menit să-i enerveze pe americani şi cu apetenţa sa pentru puterea discreţională. La bătrâneţe părea că se cuminţise dacă am în vedere faptul că se împăcase cu americanii renunţând la armele nucleare, se lepădase de terorism şi-şi pregătea o succesiune lină spre viaţa cea veşnică spre care atâţia ani îl fugăriseră puternicii lumii nimerind totdeauna cu bomba în locul în care nu era. Colonelul Muammar al-Gaddafi conduce cu mana de fier Libia (numele oficial al tarii este Jamahirya Araba a Marelui Popor Libian Socialist), ţară ce  se află în Africa de nord şi se învecinează la nord cu Marea Mediterană, la sud cu Egiptul, la sud-est cu Sudanul, la sud cu Ciadul şi Nigerul şi la vest cu Algeria si Tunisia.

Aflat într-o astfel de vecinătate el nu putea scăpa de valul revoluţiei arabe cu parfum de iasomie sau de orice altă floare s-o găsi. Decenii de-a rândul politica lui externă l-a situat într-o relaţie conflictuală cu toată lumea, chiar şi cu fraţii săi arabi cărora le gândise o uniune ce n-a avut nici un fel de sorţi de izbândă.

A venit la conducerea Libiei, fostă colonie turcească, italiană şi aflată pentru scurt timp sub protectorat francezo - englez în anul 1969, printr-un puci militar la doar 27 de ani. Ca orice dictator primele măsuri pe care le-a luat au fost legate de scoaterea în afara legii a partidelor politice, a sindicatelor a libertăţii de expresie, a libertăţii presei, a libertăţii de asociere. După 30 de ani de dictatură colonelul s-a mai luminat şi a făcut paşi înspre lume căreia i-a cedat o parte din convingerile sale legate de o cale de mijloc care să nu fie nici comunism şi nici capitalism înţelegând în sfârşit că nu poţi fi  tot ceea ce-şi doreşti fără să faci compromisuri cu ceilalţi puternici ai lumii. Din nefericire pentru el se pare că a înţeles acest lucru mult prea târziu…