Mă fascinează mecanismul colportării. Al bârfei, dacă vreţi, ca să nu mă acuzaţi că-s preţios în limbaj. Nu pretind că l-aş înţelege (că doar de aia mă şi fascinează), dar pot să vă evidenţiez câteva aspecte, ca să mă exprim într-o limbă de lemn mai prietenoasă cu utilizatorii de presă. În primul rând, amploarea fenomenului e invers proporţională cu mărimea comunităţii. Mai pe scurt, cu cât e oraşul mai mic, cu atât e bârfa mai hidoasă. Ca să mă înţelegeţi mai bine, haideţi că vă povestesc ce mi s-a întâmplat acum câteva săptămâni.

Am vorbit cu o fată, fostă colegă de clasă, cu care nu mai vorbisem din clasa a opta. Deci de vreo 11 ani. Ea era undeva în Canada. Ei, şi fata aia îmi zice, înainte s-apuc eu să spun ceva, că a auzit că mă descurc bine la Bucureşti. Ba chiar mi-a zis că ştie destul de multe despre ce-am mai făcut. Surpriza vine abia acum: ştia toate lucrurile alea de la altă fată, cu care de asemenea nu mai vorbisem de 11 ani. Şi care, aţi ghicit, e încă la Motru. E o figură, să ştiţi. Un fel de entitate de care sunt legate, cum-necum, absolut toate bârfele din oraş. Şi alea adevărate, şi alea stupide, şi părerile unanime asupra te miri cărei persoane. Mai demult mă întrebam de ce ar rămâne oameni tineri în Motru şi n-ar pleca într-un oraş mai mare (din România sau Italia), iar asta mi-a răspuns. Oamenii ăia trăiesc vieţile altora.

Iar bârfa asta cu ”am auzit că ţi-e bine la Bucureşti” e încă una inofensivă. Să le vedeţi pe alea nasoale. Ca de exemplu ieri, când o fată (de data asta una cu care vorbesc destul de frecvent) îmi spune că a auzit c-aş fi dependent de droguri. Ei, ce ziceţi de asta? La Motru n-au apărut nici mentosanele şi ei fantasmează la drogaţi. Tinerii rămaşi la Motru au creierul stricat. Stricat de tot. Îşi imaginează că toţi foştii lor colegi de la Bucureşti au vieţi ca ale personajelor din Trainspotting şi Requiem for a Dream. Iar bârfa întreţine asta. Şi ştiţi ce-i culmea? Că nici măcar n-au văzut filmele alea.