Nu vreau să fac pe deşteptul, dar, din nou, ştiam exact ce se va întâmpla duminică seara, la televizor. Nimănui nu-i place să piardă, desigur. Dar, dintre toate naţiile, românii au o aversiune specială pentru eşec. Cel mai mult, românilor le plac egalurile. Nu cred că mai există în altă limbă expresia “un egal cât o victorie”. La noi nu numai că există, dar e şi ultra-uzitată. Incapabili să abordăm înfrângerile, preferăm să vedem jumătatea plină a paharului, chiar şi când acesta e gol. Dorinţa de câştig era minusculă faţă de nevoia imperioasă de a nu pierde. Poate părea o eroare logică, dar nu e deloc aşa. Pentru că egalul e mereu o opţiune valabilă şi mereu e cât o victorie. Merg până la presupunerea hilară că Băsescu şi Geoană s-au vorbit înainte de anunţarea exit-poll-urilor, ca să fie daţi amândoi pe la 50% şi să nu fie nevoie să îndure unul din ei umilinţa discursului învinsului. Şi, de aici, totul a fost uşor. Televiziunile lui Geoană au anunţat victoria, cele ale lui Băsescu la fel. Geoană şi Băsescu au spus “am învins!” aproape în acelaşi timp. Îndrăznesc să cred că unul din ei câştigase destul de clar, iar celălalt o ştia. Mâine vom afla care. Până atunci, ne culcăm cu un gust amar pe limbă. Nici unul din noi nu ştie ce e acest gust, dar toţi ştim sigur ce nu poate fi: sigur nu e gustul demnităţii.