Întoarcerea armelor e în gena poporului nostru. N-ai ce să-i faci. Mai devreme sau mai târziu vom trăda. De aceea, dezertările dintr-o parte în alta în politică sunt privite cu indulgență chiar și de către presă. Normal, așa se întâmplă mereu, e ca la treaba cu schimbarea oamenilor din funcții când preiei ciolanul. Sari din barca semiscufundată în vaporul care tocmai se pregătește să treacă peste ea. Lași niște oameni în barca aia, dar hei, decât să plângă maică-ta...

Avem și noi niște principii, dar sunt ceva mai egoiste, dacă se poate spune așa. Credem că merită să faci orice pentru bani, de pildă. Nu tocmai un precept moral de referință, dar merge, ca principiu capitalist. Ne mai place să avem putere și să fim buni cu oamenii, dar doar cu condiția ca lumea să vadă asta. Vorba lui Groucho Marx: acestea sunt principiile noastre; dacă nu vă plac, avem și altele. Dar loialitatea nu ne caracterizează, asta e cert. Suntem prea șmecheri pentru asta. Suntem prea îndrăgostiți de sine ca să ne treacă vreodată prin cap avantajele statutului de erou. Eroismul nu e pe bani, că de aia e eroism. Până și Superman are un job de ziarist prost-plătit la etajul 100 a unei clădiri de corporatiști fără suflet din New York. Un bou!

De aceea, dezertarea primarilor și trecerea de la un partid la altul mai simplă decât o schimbare a poziției la dormit sunt chestii care nu mai deranjează pe nimeni. Nici măcar pe partidul din care pleacă. Nu de alta, dar e ciclul vieții, mai ales al vieții politice. De ce să te superi pe ei, dacă-n patru ani oricum se vor întoarce tot la tine-n partid? E Năstase în pușcărie deja. Ajunge un martir pe anul ăsta. Noi de ce să ne mai sacrificăm?