Când eram gravidă vedeam maternitatea însoțită de ideea unor norișori roz, eu (suplă, machiată și coafată) și soțul zâmbind idilic deasupra unui pătuț unde un bebeluș dormea liniștit (prea multe filme americane, e clar). Ideea dormitului împreună mă teroriza încă de pe vremea când un copil nu era nici măcar în plan. Nu voiam ca patul meu să fie cotropit de un urlător mic și pace, și nici nu înțelegeam părinții care dădeau voie să se întâmple așa ceva. Îmi place foooarte mult somnul, așa că nu voiam să conștientizez exact cum o să stea treaba cu dormitul după naștere.

Când am născut am devenit și mai drastică, nu avea nimeni voie nici măcar să o țină nici în brațe, dacă se învață așa?

Ei bine, asta am putut să fac în primele 2 săptămâni când dormea destul de mult și era decizia mea unde doarme sau cât o țin în brațe.

Cu somnul meu n-am rezolvat nimic pentru că eram atât de copleșită de responsabilitatea de a fi mamă încât stăteam trează toată noaptea să o veghez. Nu că respiră. Doar simțeam o nevoie profundă să mă uit tot timpul la ea. Ațipeam doar dacă o veghea soțul.  Asta mă făcea foarte obosită și foarte nervoasă. Din păcate, sunt și foarte încăpățânată așa că nimeni nu mă putea convinge să mă odihnesc. Oricum nu puteam, că o auzeam plângând prin două uși închise și eram lângă ea într-o nanosecundă.

Ulterior, m-au lovit fix în moalele capului meu nedormit colicile. Ei bine, m-a învățat rapid și iremediabil că e ok să o  țin în brațe. Pentru că la noi în brațe (mai și) tăcea. Așa că s-a mutat acolo pentru vreo 3 luni.

Noaptea a rămas în pătuțul ei, lipit de al nostru, dar când o necăjea burtica o luam și dormea pe mine. La 3 luni am încercat să o mutăm la ea în cameră și a fost mult mai liniștită (probabil o deranjau zgomotele pe care le făceam noi). Deci de atunci doarme la ea în camera. Rar, când se întâmplă să dormim împreună în ceva deplasare, doarme prost. În schimb, în deplasări, partea în care adoarme cu capul pe palma mea, când mă ia în brațe și se cuibărește lipită de mine e incredibilă. De câteva zile i-am luat pat de o persoană și beneficiez de tratamentul ăsta în fiecare seară. Înainte de a fi mamă îmi bubuia capul noaptea de lucruri legate de birou. Acum, e somniferul perfect, îmi ia toate grijile cu mâna ei mică.

N-am soluții magice, doar vă propun să fiți flexibili cu dormitul împreună și înțelegători cu ținutul (și chiar dormitul în brațe). Acum, la 2 ani jumătate, o alerg la propriu prin casă, rugând-o să mă lase să o iau în brațe (ador felul în care mă ține strâns-strâns cu mânuțele și își lasă capul pe umărul meu), și ea mă refuză categoric, pentru că îi place să facă lucrurile singură. Și deja îmi e frică de momentul în care n-o să mai spună seara la culcare: “stă mami cu tine”.

sleepy00.wordpress.com