Nu știu cu cine țineți. Țin textul ăsta la ”sertar” de ceva vreme. Acum mai mult ca niciodată, când Craiova s-a trezit cu două echipe care trag amândouă cu dinții de nume și de spirit, am crezut că e cazul să-l public. Acesta este doar începutul. Nu sunt hotărât dacă să-l dau pe tot, eventual în câteva episoade. Oricum, sper să vă placă, indiferent de echipa cu care țineți.

Sunt născut la 100 de kilometri de Craiova. Când eram foarte mic, țineam cu FC Național. Habar n-am de ce. De fapt, cred că știu. Într-un orășel în care toată lumea ținea cu Craiova sau Steaua, mai puțini cu Dinamo și Rapid, eu simțeam nevoia să fiu special. Oltean fudul, deh. De fapt, nu țineam cu nimeni. Era un moft.

Și atunci s-a întâmplat. Tata m-a dus la un meci. Dar mai întâi s-a pregătit. Așezat cuminte pe bancheta din spate, în parcarea din spatele blocului, nerăbdător să merg la un meci de fotbal de primă ligă, am asistat la ceva incredibil pentru mine: tata a legat un fular de oglinda stângă a Daciei noastre vechi. Am fost crescut de un tată care nu și-a pus în viața lui nici măcar un odorizant în mașină, darămite maimuțoaie, brizbrizuri sau mileuri. Mi-a zis mereu că doar țăranii își agață chestii de oglinzi. Și tocmai îl vedeam făcând-o. Pe tatăl meu cel serios și cu oroare de țăranii care-și ornează mașinile de rahat, îl văd împodobindu-și Dacia cea sobră cu un fular alb-albastru. Apoi s-a întâmplat a doua minune. De nu-știu-unde, a mai scos un fular. Deja pentru mine o oglindă împodobită era ceva fantastic. Dar când a legat și al doilea fular, de oglinda din dreapta, m-am uitat la el crezând că poate a înnebunit în scurtul timp în care am coborât scările. Dar nu, părea același dintotdeauna. Un tip sobru, cu mustață și păr deja cărunt, dar unul care făcea ceva ce doar copiii și țăranii pot face. Acum aș zice că era un gest aproape religios. Încă nu înțelegeam de ce. Dar curând aveam să înțeleg. Ce noroc pe mine!

Am ținut cu Craiova cu mult înainte să ajung pe stadion. Am ținut cu Craiova de la Strehaia. Ba nu, de la Broșteni. De la primul om care, aflat tolănit pe banca din fața porții, când a văzut Dacia albastră cu fularele fluturând în vânt trecând prin fața lui, s-a ridicat în picioare, aproape în poziție de drepți. Acum aș putea să jur că i-am văzut și ceva în ochi. Ceva ce nu puteam înțelege încă. Omul s-a ridicat de parcă prin față i-ar fi trecut armata română întoarsă învingătoare și decimată de pe front. Dacă ar fi avut pălărie, sunt sigur că și-ar fi scos-o. A făcut un semn de prietenie din mână, iar eu i-am răspuns. M-am răsucit pe banchetă, cu privirea ațintită prin lunetă, și l-am văzut rămânând în urmă, de data asta încremenit într-un alt gest: cu pumnul strâns, înălțat spre cer. Cred că striga. Ne ura ceva. Ne ura succes. Fenomenul s-a repetat la aproape fiecare om pe lângă care am trecut. Și am trecut pe lângă sute de oameni. Iar mie mi se făcea pielea de găină de fiecare dată. Când treceam pe lângă grupuri era minunat. Un om care să se ridice și să te salute cu dragoste era ceva uimitor, dar când o fac douăzeci de oameni deodată e deja prea mult. Când treceam pe lângă grupuri, plângeam de emoție. Vi se pare cunoscut? Doar dacă țineți cu Craiova.

Mulțumită tatei, mașina noastră cea veche devenise un obiect însuflețit, un papamobil, un purtător de moaște sfinte. Un nu știu ce! Nici dacă am fi cărat Sfântul Graal pe portbagajul ruginit de pe plafon nu am fi fost priviți cu atâta simpatie. În acea zi de toamnă din 1995, Universul întreg a fost martorul unui moment de magie. Un hârb albastru cu numărul GJ-01-GEB gonea pe o porțiune minusculă a unei planete insignifiante de la marginea galaxiei. Dar purta cu el o vrajă care se răspândea spre infinit mai ceva ca undele radio. Împins de la spate de dragostea a sute de oameni care l-au văzut pentru doar câteva secunde, hârbul magic purta cu el două fulare ale Craiovei și lacrimile unui copil de 10 ani care începea să înțeleagă.