Vineri noaptea, presa a relatat despre o încercare de lovitură de stat a armatei turce. La turci, loviturile de stat sunt ceva obișnuit. În ultimii 50 de ani, au avut loc patru lovituri de stat reușite, toate opere ale armatei. Putem spune chiar că e o tradiție. E vorba de moștenirea lui Ataturk, fondatorul statului turc, care a lăsat cu limbă de moarte faptul că Armata nu va fi niciodată subordonată politic, ca să poată rămâne mereu un garant al Constituției ce va interveni atunci când democrația și laicitatea vor fi amenințate. Această ultimă intervenție a fost, din păcate, un abisal eșec. Și statul turc așa cum a fost el gândit de Ataturk este pe cale să se năruie tocmai pentru că, prin aruncarea în închisoare a câteva mii de oameni (militari și judecători), Erdogan își va consolida dictatura și va subordona singurele două forțe care îi puteau sta în cale.
Când Erdogan a devenit prim-ministru prima oară, în 2003, toată lumea democratică din Turcia sau din occident avea speranțe mari: deși islamist practicant și declarat, Erdogan părea un lider modernist și de o vitalitate nemaivăzută, dispus să facă din Turcia un pion important al Vestului democratic într-o zonă foarte problematică a globului.
Speranțele au fost însă năruite încetul cu încetul. Erdogan a început ca Putin, dar riscă să se transforme chiar în Stalin, practicant al unei epurări aproape totale a adversarilor, fie ei politicieni, jurnaliști, judecători, militari sau oameni obișnuiți.
Zilele astea e doar apogeul. În ultimul deceniu, fără să aibă pretextul nici unei lovituri de stat, Erdogan a redus la tăcere orice critic din interiorul Turciei, pe lunga listă de oameni arestați, amenințați sau chiar exilați înscriindu-se șefi de ziare, profesori universitari, ONG-iști și membri ai opoziției.
Ieșit învingător din încercarea de puci a cărei lipsă de vigoare poate fi oricând interpretată drept o cacealma a însuși celui care se presupunea că trebuia să-i cadă victimă, Erdogan a ținut un discurs în care a acuzat fățiș Statele Unite că-l adăpostește pe autorul de facto al puciului: Fatullah Gulen, care a fugit din Turcia în America în 1999, când era pe cale să fie arestat.
Gulen este un cleric musulman care a militat toată viața pentru toleranță, pace și bună înțelegere. Fost prieten bun al lui Erdogan, Gulen este acum inamicul acestuia public numărul 1, deci Erdogan este, implicit, și inamicul ideilor promovate de acesta.
Miniștrii turci au fost chiar și mai duri cu declarațiile, ajungând până la a zice că Statele Unite sunt un ”dușman” tocmai pentru că refuză să-l extrădeze pe Gulen. Și toate astea vin în contextul în care Turcia este a doua forță militară din NATO. Lumea așa cum o știm este pe cale să se prăbușească, iar uriașa Turcie s-ar putea să fie scânteia.