Când în faţa lui se aşeză cel pe care secretara îl prezentase ca Victor Ciudacu, Voiculexu avu un moment de contrariere în care îşi mirosi subsiorii. Individul din faţa lui avea o figură atât de scârbită încât, la început, Voiculexu fu sigur că ceva puţea îngrozitor în biroul său fără ca el să-şi dea seama de asta. Fusese oare atât de orbit de grandomanie şi narcisism încât nu realizase că, cu câteva luni în urmă, în sertarul lui cu dosare murise un şobolan nespălat- Dat jos de pe căcat de această prezenţă neaşteptată, continuă să-l privească iscoditor (ba chiar informator) pe individ. Trecură cinci minute. Trecură zece. Trecu un sfert de oră. Nici unul din cei doi nu scotea un sunet. Într-un târziu, faţa lui Voiculexu se lumină extraordinar, transformându-se astfel în cenuşiu închis. Era clar, şeful cel mare tocmai avusese o revelaţie. Revelaţia că expresia individului care stătea dinaintea lui nu era deloc una studiată. Pur şi simplu era mecla lui normală. Dându-şi seama de asta, Voiculexu izbucni într-un râs isteric, necontrolat, sughiţând şi băşindu-se în acelaşi timp, la fiecare hohot. Se gândi cât se chinuise el cu ceilalţi cursanţi, prin câte probe îi pusese să treacă, cât avea de lucrat la caracterul lor… Şi în tot acest timp, în anticameră, stătuse acest aparent banal şi mediocru Ciudacu, un om căruia nu trebuia decât să-i spui pe cine trebuie să urască. Figura lui făcea restul. După 10 minute de râs nebunesc, cu stropi, Voiculexu se ridică fericit în picioare, se întinse peste masă, îl îmbrăţişă pe Ciudacu şi-i spuse jovial:

- Băiete, eşti genial! Eşti convingător! Eşti ambiţios! Eşti talentat! Eşti perfect! Eşti angajat.

mantzy.wordpress.com