Câteodată mă uit la România şi-apoi mă uit la Germania şi Japonia. Pe hartă, e adevărat. Că v-am mai spus că nu vizitez ţări care-au fost fasciste din principiu. Însă, deşi nu-mi plac nemţii şi japonezii, trebuie să recunosc că ceea ce au realizat Germania și Japonia e de neînchipuit. După Al Doilea Război Mondial, România stătea mult mai bine ca amărăştenii de mai sus. Întorseserăm la timp armele şi ura, am semi-câștigat. Germania și Japonia erau la pământ. Şi acum ia să ne gândim puţin la clişeele care circulă. Avem simpaticul ”maşina germană e maşină germană”. În ultima vreme, chiar şi maşina japoneză e cam maşină germană. Şi acum nu ne referim doar la automobile. Maşinăriile în general sunt socotite mai de încredere dacă vin din aceste două ţări. Acum câţiva ani, sclavii acestui clişeu erau consideraţi snobi. Ce să-ţi zic, dom'le, ţi-ai luat maşină germană mai scumpă care face acelaşi lucru cu una franţuzească, ce fiță! Mentalităţile (despre care tot vorbim aici) s-au schimbat însă, iar acum oamenii serioşi îşi cumpără ”nemţoaice” pentru că s-au prins şi ei că nu-s vorbe în vânt lucrurile care circulă despre ele.

Acum, pentru snobi există chestii mult mai dezavantajoase. În general, produse strălucitoare, frumuşele şi care pretind că ştiu să facă foarte multe chestii. La fel de multe chestii ca unele nemţeşti sau japoneze, ba chiar mai multe, şi la un preţ mai mic. Normal, trebuie să mănânce şi gura lor. Dacă nu ştii să faci maşini ca nemţii, le încarci de brizbrizuri pe ale tale, mai imiţi două-trei liţe, şi speri că vei reuşi. Dar momentul adevărului vine abia după ce, în calitate de producător, vei fi dat ţeapa. Clienţii se prind repede că lucrurile ieftine, strălucitoare şi multi-tasking durează cam cât o partidă de sex a unui adolescent neexperimentat.