Cum se mai ia o şpagă legală în ziua de azi

Să zicem, doar să zicem, că Cristi e primar de sector în Bucureşti. Să zicem că a fost foarte gras şi-acum e foarte slab, c-a avut bani de ceva operaţie şmecheră. Să zicem c-a trecut şi pe la pârnaie, dar doar pasager şi din cu totul alte motive faţă de cele pentru care ar fi meritat. Dar chiar aşa, de unde are Cristi atâţia bani?

Cristi e un parvenit tipic din România. Genul implicat, care se zbate, genul care intră prin partide şi face orice, adică e în stare să lipească și afișe, la nevoie, numai să ajungă acolo sus. Cristi n-a avut traseul ăsta, însă, drept dovadă că-n ţara noastră se poate şi-n alte moduri decât prin politică, dacă ești un ticălos autentic.

Probabil îl ştiţi din vremurile când turna Perlan pe carnea tocată stricată, în direct la televizor. Pe vremea aia nu era nici măcar șef la ANPC. De fapt, nici măcar angajat. Era pur şi simplu vocea poporului sau, în fine, mâna care toarnă dero pe mici a poporului. Pentru că pe vremea aia legea spunea că ANPC-ul trebuie să meargă în control cu cineva din popor, cu un independent, un fel de martor, pentru sporirea credibilităţii. Și credibilitatea s-a sporit al dracului de mult! Așa se făcea, dragii moşului, că restaurantele și cârciumile care erau închise cu mare fast la televizor luni se redeschideau, ca prin minune, pe miercuri-joi. Atunci s-a inventat morişca şpăgilor. Proprietatea se închidea, se plătea ”amenda”, apoi aceiaşi patroni o deschideau instant, pe altă firmă.

Parcursul lui Cristi înspre putere este unul îngrijorător de românesc și cunoscut oricărui om care a avut de-a face cu astfel de parveniți din sferele înalte. Cândva, cineva a întrebat pe altcineva despre Cristi: ”Îl avem pe ăsta la mână cu ceva?”. ”Oho, și-ncă cum îl avem!”, i s-a răspuns. ”Foarte bine atunci, avansați-l cât puteți, primar vreau să ajungă!”. Se subînțelegea, odată avansat, Cristi trebuia să servească multă lume fără să crâcnească.

Cristi a ajuns primar și acum are vreo trei restaurante prin București unde o singură canapea (ceva de epocă, chestii care și la second costă cât tot ce vom face noi într-o viață) costă cât toată afacerea de semisucces a unui mic întreprinzător. Știți cât costă să rezervi o masă la unul dintre restaurantele alea trei? Păi, între 50.000 și 100.000 de euro. Statul nu poate obliga nici un privat să-și limiteze adaosul comercial, așa cum nu poate obliga nici un client să plătească 100.000 de coco pe o masă, dacă așa consideră el şi e prost la cap. Dar clienţii nu de proşti plătesc, deşi plătesc. Clienții plătesc, aşadar, statul încasează 16%, banii sunt albiţi sau transferaţi, iar circuitul şpăgii este asigurat lin și molcom, în ritm de colinde și miros de scorțișoară. Mulţumim, România, că ne-am născut în tine!

Vizualizări: 130

Trimite pe WhatsApp

Alte articole din Editorial:

Citește și: