Drumul spre DNA pare fără întoarcere pentru cei mai mulţi inculpaţi din dosarele penale. Destinaţia este închisoarea, pentru unii mai devreme, pentru alţii mai târziu, pentru unii mai mult, pentru alţii mai puţin. Deja multimilionarii care s-au căpătuit prin afaceri necurate merg pe recunoaşterea vinovăţiei, sperând că astfel vor mai prinde câţiva ani de libertate, cândva, la bătrâneţe.

La început cu toţii îl iau pe „nu” în braţe. Nu am făcut, nu am luat, nu am dat, nu am ştiut, nu am fost acolo. Susţin că dosarul se bazează numai pe denunţuri ale altor infractori. Când li se pun în faţă probe, după ce fac cunoştinţă şi cu arestul preventiv, când mai pică în laţ şi un fiu sau o fiică, suspecţii de fapte de corupţie încep să turuie. Iar ce declară este absolut îngrozitor. Cocoş, Niro, Sandu, Pescariu şi alţii au povestit cum împărţeau şpăgile de zeci de milioane de euro din dosarul Microsoft, cât îi revenea fiecăruia, cât trebuia să ajungă la partid. Zeci de milioane de euro pentru câteva semnături prin care sute de milioane de euro plecau din bugetul de stat. Deocamdată, ancheta nu a ajuns la partid, în cazul de faţă PDL, dar fără îndoială unul din dosarele disjunse va cerceta şi acest aspect. Pe recunoaşterea vinovăţiei au mers şi Hrebeciuc tatăl şi fiul, dar şi mulţi alţii. La nivelul ţării, sunt peste o mie de cazuri pe an, dar nu toate sunt legate de DNA.

Nu toţi adoptă tactica recunoaşterii. Elena Udrea nu recunoaşte nimic, Alina Bica, Pinalti, Sorin Oprescu, Ponta sau Şova au ales să se dea victime ale procurorilor care vor să facă rău ţării. Până la proba contrarie, putem să-i credem, mai ales dacă dosarele nu sunt bine instrumentate. Şi totuşi, parcă timpul lucrează în defavoarea lor şi, pe măsură ce zilele trec, îşi proclamă cu voce mai stinsă nevinovăţia. E o chestiune de timp până când vor cere clemenţă dacă îşi recunosc faptele ori dacă fac la rândul lor denunţuri.