Săptămâna trecută am condus mii de kilometri pe autostrăzi din Europa. Adică din vestul României. Condusul pe autostradă e, pentru un român, o experiență aproape mistică. Unii spun că se simt mai odihniți când se dau jos de la volan decât atunci când s-au urcat, ceea ce în România sună SF. Alții spun că se plictisesc și îi ia somnul tot mergând pe străzi perfecte, fără mașini în față, cu viteza pe care și-o doresc. Dar toți sunt de acord cu un lucru incontestabil, ușor de demonstrat fizic: 100 de kilometri pot fi făcuți lejer în patruzeci de minute pe un drum normal din Europa. Ca să parcurgi aceeași distanță în România, îți trebuie uneori vreo două ore. Și dacă asta se întâmplă cu doar 100 de kilometri, imaginați-vă cum ar fi să vorbim de distanțe cu trei zerouri în coadă.

Revenirea în România după kilometrii zburați în afară este și ea o experiență interesantă. Nu știi dacă să râzi sau să plângi când dai de sate, gropi, radare, șoferi tembeli, drumuri aflate în lucru de ani de zile, semafoare inutile, multe animale moarte pe șosea, multe animale vii pe șosea, serpentine (românii încă nu au aflat că în lumea civilizată muntele este traversat cu o invenție numită tunel, nu cu o șosea care să-l încalece) ș.a.m.d. Trecerea prin primul oraș aparent civilizat, Timișoara, este și ea o corvoadă. Timișoara nu doar că este de cinci ori mai urâtă decât Târgu Jiul, dar nici nu te poți baza pe ea să poți alimenta mașina în condiții decente. Nici un peco de la intrarea înspre vest până hăt, în est, mai aproape de Lugoj decât de marele oraș. Și acela este o bombă ordinară, un LukOil cu două pompe și fără apă în recipientul pentru spălat parbrizele, care pare să zacă gol în soare de o veșnicie.

Iar intrarea pe autostrada București – Pitești este de-a dreptul amuzantă, mai ales dacă se petrece în ziua de Sfânta Maria. Mergi ca prostul și te holbezi pe banda de urgență, plină ochi de mașini parcate (unele pe avarii). După câteva zeci de kilometri observi că fenomenul se întâmplă doar atunci când autostrada traversează păduri. Așa că începi să devii mai atent la următoarea pădure. Și, mijindu-ți ochii printre arbori, afli degrabă răspunsul: mașinile sunt parcate pe autostradă pentru că oamenii din ele sunt pe marginea A1-lui, la grătar.