În primul rând, vreau să mă scuz în faţa cititorilor care mă acuză, în comentarii, că ”îmi este frică” de subiecte din Gorj. Nu scriu despre subiecte din Gorj pentru că nu mai locuiesc în Gorj de 11 ani. E drept, vin destul de des pe acasă, dar nu-mi permit să iau poziţie în legătură cu lucrurile inexplicabile care mi se pare că se întâmplă la noi în judeţ. Mă gândesc că nu am o viziune suficient de completă, că poate îmi scapă ceva, că poate mă fac de râs, că poate deja s-a zis sau se lucrează la asta. De pildă, în Motru sunt (cred) mai mulţi câini pe străzi decât oameni. Şi nici oamenii, nici câinii, nu sunt fericiţi cu această situaţie. Câinii cu atât mai puţin, pentru că majoritatea sunt şchiopi, speriaţi şi înfometaţi. Oamenii, însă, nu par foarte deranjaţi să împartă municipiul cu haitele, chiar au o lejeritate în a trece cu copiii pe lângă grupuri de 10-15 câini care mi s-a părut realmente lăudabilă. Nu mă dau vreun civilizat, doar de sensibilitate (cred) este vorba: când ajung în Motru şi văd atâţia câini care suferă, mă deprim instantaneu. Pentru ei. Apoi mă gândesc că eu însumi pot să vorbesc cu o asociaţie ca Vier Pfoten care să vină şi să castreze gratis toţi câinii din oraş (multe oraşe chiar mai mari decât Motru au scăpat definitiv de câini, în câţiva ani, mulţumită acestei metode recomandate de OMS). Singura cheltuială a autorităţilor locale ar fi cu cazarea şi cu mâncarea. Nici pe aia nu sunt în stare s-o facă. Aşa că ce să mai zic despre Motru, că-mi vine să plâng?

Un alt motiv din cauza căruia nu scriu despre Gorj este că, în ultimele zile cel puţin, am fost ocupat cu Vrancea. Vă mai amintiţi că vă povesteam, acum două zile, despre cum Kafka s-a mutat la Vaslui şi mă plimbă pe mine de la Ana la Caiafa, deşi nu vreau decât să dau nişte anunţuri într-un ziar local? Ei, de fapt nu era Vaslui, ci Vrancea (iniţial am dat un exemplu la întâmplare, că n-am vrut să îi fac de râs pe oameni, dar între timp mi-a trecut) şi publicaţia era din Vrancea. Ei bine, misterioasa AGENŢIE DE PUBLICITATE care reprezintă ziarul mi-a făcut, după ce s-a gândit trei zile, o ofertă: mi-au cerut UN MILIARD DE LEI VECHI pentru 10 anunţuri. Da, şi mie mi s-a părut că n-am citit bine, iniţial. Dar m-au asigurat că acela este preţul. 100 de milioane pe anunţ. Speriat peste poate, m-am apucat de cercetare şi am descoperit că un anunţ similar în New York Times costă 20.000 de dolari, deci de 7 ori mai mult. Hai că nu e aşa rău, mi-am zis. Doar că asta se întâmplă în condiţiile în care ziarul are un tiraj de 3400 de exemplare, în timp ce concurentul din judeţul New York are 190.000.000. Deci da, New York Times are un preţ la reclamă de 7 ori mai mare decât ziarul din Vrancea, dar şi o audienţă de 56.000 de ori (!) mai mare. Aşadar, dacă împărţim numărul de exemplare la preţ, ziarul din Vrancea face pipi de la distanţă pe NY Times.

Cum eu eram dispus să le ofer un preţ de cel mult 2000, iar ei mi-au cerut 100.000, mi-a fost cam greu să negociez. Ce puteam să le spun oamenilor? Că n-am 100.000 de lei, dar aş putea să găsesc 900 de lei? În singurul răspuns pe care m-am hotărât să li-l dau, am înşirat cam ce lucruri aş putea să fac cu un miliard de lei vechi în Vrancea. Printre ele, era menţionat ”să-mi fac trei ziare locale şi să public în toate zilnic, timp de jumătate de an, pe toate paginile, acelaşi anunţ, cel care mă interesează pe mine”. În răspuns s-au mulţumit să-mi reitereze faptul că acelea sunt preţurile lor oficiale. E clară treaba, Vrancea ori stă pe un zăcământ de petrol şi nimeni nu a aflat, ori oamenii de acolo trăiesc într-o lume paralelă, Narnia sau ceva.