Jocul pedepsei sau îngrozitorul motiv pentru care oamenii votează împotriva lor înșiși (I)

Trump. Brexit. PSD. Și acum Erdogan. Majoritatea turcilor au votat împotriva propriului interes. Că cineva va avea de câștigat din transformarea Turciei în dictatură, altcineva decât însuși dictatorul respectiv, adică, e greu de crezut; de fapt, este imposibil. Iar faptul că Turcia va deveni dictatură stă scris negru pe alb chiar în punctele referendumului propus de Erdogan. La naiba, a spus-o chiar el: „Democrația e ca un tren: îl iei până la stația unde ai treabă, apoi te dai jos”. Ei bine, Turcia tocmai a deraiat cu totul. Și, ca și Germania pe vremuri, care l-a votat pe Hitler democratic, a făcut-o pe propria mână. Dar de ce? Ce face oamenii să voteze împotriva propriei persoane, împotriva propriului viitor? Nu poate fi doar lipsa de informare. Și atunci?

Este ceva mult mai înspăimântător. Psihologii îl numesc „paradoxul pedepsei”. Mai exact, oamenii vor vota ca să-i pedepsească pe alți oameni, chiar dacă știu că acel vot le va face rău și lor, mai mult sau mai puțin direct. E o motivație terifiantă care vine din frustrare amestecată cu ură și cu teamă. Dar e reală. Și oamenii o folosesc. În general, vorbim despre oameni disperați, victime directe sau colaterale ale guvernelor proaste și incompetente. Gândiți-vă: Trump, artizanii Brexit, Erdogan sau Marine Le Pen sunt toți lideri populiști. Sunt votați de talpa țării, de electoratul disperat, care vrea să dea cuiva o lecție, chiar dacă știu că votează pentru niște mizerabili, în fond. Sau ce, credeți că electoratul lui Vadim (apreciabil la un moment dat) nu realiza că Vadim e nebun?

Experimentul psihologic din spatele acestei explicații simple este unul făcut și refăcut de multe ori, în istorie. Se numește „jocul ultimatumului”. Un joc în care unuia dintre jucători i se dă o anumită sumă de bani și i se spune că va trebui să dea o parte din ei unui al doilea jucător. Al doilea jucător va decide dacă acceptă suma oferită de primul și amândoi rămân cu banii. Sau are opțiunea să refuze, caz în care nici unul nu primește nimic. Ei bine, în peste 40 de ani de când se tot face acest experiment, s-a demonstrat că, mai mereu, dacă al doilea jucător știe că primul îi oferă 30% sau o parte mai mică din suma totală, preferă să refuze și să piardă și el banii, decât să accepte ceea ce percepe ca o nedreptate, anume că primul nu împarte suma egal.

Dacă mergem mai departe de psihologie, la nivel neuronal, aflăm ceva și mai îngrijorător: că pedeapsa stimulează exact aceiași centri nervoși ca și recompensa. Adică simți exact același tip de plăcere când ești recompensat pentru ceva ca aceea resimțită când pedepsești pe cineva pentru ceva. Știi că pedepsești și că vei face pe cineva să sufere, ba probabil că vei suferi și tu, dar îți găsești și o explicație: ți se pare că faci dreptate. Prin urmare, eliberând anumiți hormoni care te fac să te simți satisfăcut, chiar fericit, pedepsirea semenilor dă dependență.

(va urma)

Vizualizări: 233

Trimite pe WhatsApp

Alte articole din Editorial:

Citește și: