Niște domni fac un site despre ”personalități marcante din viața publică”, sau așa ceva. Nu știu cu cine m-au confundat, dar m-au invitat și pe mine să scriu. Ideea este ca fiecare să scrie un text despre ce visa să fie atunci când era mic și să spună ce este acum, pentru a se observa (presupun) modul în care oamenii își urmăresc și își împlinesc visurile. Eu cred că i-am dezamăgit puțin. De pildă, e o doamnă care pretinde că atunci când era copil visa să se facă notar (?!?). Inclusiv titlurile textelor sunt pe formula ”doctor vs. instalator”, mă rog, cu visul în față și realitatea după. Al meu se numește ”Extraterestru vs. sper-că-nu-jurnalist” și e cam așa:

Când eram mic mă uitam la stele mult, de fiecare dată când prindeam ocazia. Dar nu visam să fiu astronaut. Auzisem eu că astronauții n-au treabă cu stelele, pesemne, și că au reușit să ajungă, săracii, doar până la lună. Așa că visam să fiu extraterestru. Mă vedeam într-o navă spațială extrem de evoluată, zburând cu maximă competență în ale șofatului și cu extremă rapiditate dintr-un sistem solar în altul. Nu mai țin minte ce s-ar fi presupus că fac în locurile alea, nici dacă aveam echipaj și nici ce salariu primeam pentru chestia asta. Eram copil, deh, chestiile astea exagerat de riguroase și de mercantile nu mi se păreau relevante. Acum, adult cu minte de copil fiind, știu și numele stelelor, știu și ce vreau să fac când ajung la una sau la alta și știu și câte extraterestre blonde o să am în echipaj. Dar bănuiesc că secțiunea ”ce vreau acum, mare fiind, să mă fac când voi fi și mai mare” nu vă interesează.

Trec, așadar, la ce m-am făcut cu adevărat. Chiar, ce m-am făcut? N-am terminat facultatea de jurnalism (dintr-un spirit de frondă pe care nu are sens să vi-l explic acum), dar se poate spune că am lucrat în presă până acum. Am ajuns la Cațavencu când eram prin anul 3 (era și ăsta un vis, dar mult mai târziu, mi l-am format pe la începutul liceului, cred), între timp am mai scris pe la Hotnews și pe la niște emisiuni TV și, mai recent, am înființat, împreună cu prietenii cu care am plecat de la Cațavencu, o revistă foarte mișto, pe care chiar eu am moșit-o: Kamikaze i-am zis și-s foarte mândru de numele pe care i l-am ales. Mișto la ea nu e neapărat conținutul (asta e discutabil), ci faptul că e liberă și că e a noastră. Acum scriu acolo, dar și în alte locuri. Mărturisesc, am depășit faza în care vreau să distrez lumea. Sunt în faza în care vreau să salvez câini, copii săraci și bătrâni singuri. Până o să devin miliardar, încerc să-i salvez și eu cum pot, adică scriind despre ei.

Nu-mi place să spun despre mine nici că sunt jurnalist. Din păcate, cuvântul ăsta a ajuns unul cu conotații cumplit de peiorative și nu cred că poate fi decât vina jurnaliștilor pentru că s-a întâmplat așa. Dacă vreți, voi puteți să-mi spuneți jurnalist. Eu prefer să cred că e doar încă o etapă de tranziție. Tot spre ”extraterestru” tind, să știți. De ce m-aș da bătut? Mai mult până împlinesc 800 de ani.