Am început să scriu acest text de trei ori. Scriam și ștergeam, scriam și ștergeam. Mă feream să scriu cu greață și revoltă despre greață și revoltă. Asta e, ne merităm soarta, dacă nu acționăm și reacționăm, am scris. 

Și era chiar momentul în care renunțasem, iar eu sunt împotriva renunțării când e greu. Renunțarea trebuie să apară când este greșit, nu când este greu. Trebuie somați să renunțe ei, nu oamenii. Ei greșesc. Oamenilor le e greu. 

Așa că nu ne merităm soarta, ci ei merită soarta la care condamnă oamenii.

Ei, mincinoșii cu vină, cu discernământ. 

Cum am ajuns în situația în care politicienii transmit minciuni drept adevăr la televizor sau în conferințe de presă? Nu mai zic în ședințele din Parlament. Acolo e stare de fapt.

Cum au ajuns cei mulți să fie călcați în picioare de o mână de nimic? Cum s-a ajuns în situația în care suntem autorii morali ai maroului în care ne aruncă în fiecare zi? Asta e, zicem.

Cum am reușit să cocoțăm în funcții publice oameni care nu au valori, nu au intenții bune și sunt conectați cu altă realitate? Așa sunt toți politicienii, spunem. 

Cine sunt cei de la care noi, gorjenii, așteptăm soluții? 

Și ce faci când realizezi că ai greșit și că oamenii care ar trebui să facă bine sunt cei care fac rău? Ne merităm soarta, spun mulți. Când de fapt ei merită soarta noastră.  

Gorjul nu este Complexul Energetic Oltenia. 

Din păcate, acum, Complexul Energetic Oltenia, adevărat, motorul economiei din județ, reprezintă frica și sfârșitul unei întregi comunități. De mai bine de 15 ani, de când am scris primul articol la ziar, aud cum se va termina cu mineritul și energia și cum avem nevoie de alternative. Dar frica se semăna cu mult înainte. Alternative deloc.

După fiecare an electoral, activitatea la complex a fost redimensionată, dar afacerile au mers. Voturile s-au dus unde trebuie. Alternativele nu au apărut, dar ne-am bucurat de fiecare an pe care l-am câștigat. Hai că o mai ducem și anul asta!

Dar Gorjul nu este CE Oltenia. 

Dacă vrei să găsești acum vinovații pentru situația companiei îi poți găsi. Sunt și azi în spațiul public, mișună mai tăcut sau unii chiar mai gălăgioși, dar cum îi găsești pe cei care propun alternative?

Exact. Nu-i găsești. Nu există. Sau or fi, dar nu acolo unde pot lua decizia.

Ei, politicienii locului, muncesc în fiecare zi să avem soarta unor oameni care trăiesc cu frica zilei de mâine și cu lipsă de perspectivă și alternativă. În fiecare zi plantează rău și teamă astfel încât tot ce-ți dorești este să nu fie mai rău de atât. Alternativa lor este: poate fi mai rău, așa că zi mersi.

S-au instalat stăpânii unei comunități de fricoși pentru ziua de mâine. 

De fiecare dată când noi nu reacționăm, nu decidem, nu ne implicăm, nu răspundem, tăcem, nu auzim, nu vedem, ei câștigă. 

Județul acesta are nenumărate resurse și oportunități și are cu ce să supraviețuiască reducerii activității CEO, însă este paralizat de teamă și absența perspectivelor. Și are și oameni buni, care iubesc oamenii din jur.

Putem, măcar de acum, să aibă ei soarta noastră?